— Vedeți că n-aveți curaj? strigă triumfător Gore.

— Ba eu țin prinsoarea, vorbi un tinerel, sculîndu-se și dîndu-și grăbit peste cap păhăruțul cu țuică. Am lucrat la numărul 74, la casa cu grilaj.

Gore îl așteptă în mijlocul încăperii, zîmbind, și-i strînse mîna cu amîndouă palmele, ca să vadă toți că s-a prins rămășag. Apoi, grăbit, se reîntoarse la masă, își luă pălăria și se îndreptă spre ieșire. Cîțiva muncitori se ridicară gălăgioși de la masă și-l urmară.

— Să pui de cafea, că ne-ntoarcem îndată! strigă Gore, din prag, cîrciumarului.

Afară căldura i se păru neobișnuită. Deși era doar mijlocul lui mai, i se păru că trotuarul dogorea ca în timpul verii. Grăbi totuși pasul, încruntat, și cînd trecu prin dreptul casei lui Păunescu nici nu ridică ochii s-o privească. Oamenii îl ajunseră repede, dar văzînd că nu scoate un cuvînt, îl lăsară să meargă singur înainte. Vorbeau între ei, rîzînd pe înfundate. După vreo cinci minute, tinerelul făcu cîțiva pași înainte și-l prinse de braț.

— Am ajuns! îi spuse.

Gore se opri și zvîrli o privire repede peste umăr, spre casă. Un grilaj de fier în formă de lance se menținea încă prins într-o temelie lată de ciment. Din casă nu mai rămăseseră decît scările de piatră de la intrare: cîteva pietre care se pierdeau într-o masă informă de cărămizi, bîrne și moloz.

— Nu-i asta, spuse Gore clătinînd din cap, și dădu să pornească mai departe.

— Aici e numărul 74, vorbi tinerelul. Casa cu grilaj.

— Nu mă privește, spuse Gore întunecat. Eu am făcut rămășag că-ți arăt pe madam Popovici. Veniți cu mine, adăugă. Nu mai e mult.

Și o porni din nou. Dar după cîțiva pași începu să privească în toate părțile, dezorientat. Aerul mirosea a fum și a moloz. Trotuarul era spart în mai multe locuri și pe anumite distanțe nici nu se mai cunoștea. Pe toată partea aceasta, cîțiva zeci de metri în susul străzii, nu mai rămăsese nici o casă în picioare. Se vedeau doar, din loc în loc, cîte un zid rezemat în bîrne sau cîte o frîntură de scară interioară, suspendată curios deasupra ruinilor. Gore își îndreptă enervat privirile de partea cealaltă a străzii. Acolo mai erau case neatinse, dar aproape nici una nu mai avea geamuri. Ferestrele erau pe jumătate astupate cu scînduri prinse în cuie.

— A fost un covor de bombe, spuse cineva.

Gore o porni repede înainte și grupul îl urmă bine dispus. După cîteva minute tinerelul îl prinse iar de braț.

— S-a terminat cu strada Frumoasei, îi spuse. Asta-i strada Grădinilor. La capăt, e stația de tramvai.

— Ce-mi pasă? șuieră furios Gore.

Și mai făcu cîțiva pași. Apoi se opri, triumfător, în dreptul afișului cu un deget arătător vopsit în negru. Degetul arăta direcția din care veniseră. Cu litere mari sta scris:

Adăpost antiaerian la 100 de metri.

Cineva adăugase cu un creion chimic:

Strada Frumoasei numărul 74

— Acolo e, unde v-am oprit eu, spuse tinerelul după ce, peste umărul lui Gore, citi afișul.

Gore întoarse capul și privi încă o dată strada pustie pe care venise. Întîlni aceleași ruini, aceleași grămezi de cărămizi și moloz din care se desprindea stingher cîte-un drug încovoiat. Toate acestea, înțelese el, din cauza escrocului de Păunescu. Ar fi fost, acum, la frontieră, cu șase mii de capete de vită.

— Mama voastră de nebuni! șopti el, și voi să treacă drumul.

Dar oamenii strigară după el, rîzînd:

— Hei, domnu’… damigeana! Așa ne-a fost vorba?!

Cîteva secunde își continuă mersul fără să se întoarcă. Dar tinerelul puse palmele la gură și-i strigă din toate puterile:

— Ați plătit cîrciumarului? Sau vreți să-i trageți și lui chiulu’?

Se opri deodată, cu obrajii dogorind, și se întoarse hotărît spre ei.

— Voi nu știți cine e Gore, le spuse de departe, scoțîndu-și portmoneul. N-ați auzit de Iancu Gore, om de încredere și de viitor. Dar o să auziți, adăugă. O să auziți de Iancu Gore.

Și începu să numere nervos bancnotele, silindu-se să zîmbească. Un copil trecu atunci drumul. O femeie tînără îl zări de departe și începu să-l strige:

— Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică? Te caut de un ceas, diavole!

Paris, decembrie 1952

Ca de obicei, se adunaseră toți pe marginea rîpei ca să privească încrucișarea trenurilor. Îndată ce acceleratul de Brașov ieșea din gară, întîlnea personalul care cobora leneș dinspre Băicoi. Amîndouă locomotivele fluierau deodată, prelung, și atunci Năsosu le striga:

— Ascultați ecoul!

Dar nu-l auzeau toți și nu-l auzeau întotdeauna. Acum știau că acceleratul încă nu ajunsese în gară și așteptau. Mai erau doar cîteva minute. Li se păreau lungi și aproape nimeni nu avea chef de vorbă.

Aici, pe deal, soarele nu asfințise încă, dar în vale se lăsase de mult seara și Prahova își pierduse luciul ei argintiu, căpătase o culoare vînătă, de apă adîncă și rea.

— A intrat în gară! anunță deodată Năsosu.

Atunci se auziră pași repezi înapoia lor, ca și cum cineva ar fi coborît alergînd pe cărăruie, apoi un glas răgușit de fată:

— Brînduș, strigă ea de departe, a venit ordonanța de la domnul căpitan!

Un băiat de vreo 12–13 ani, pistruiat și roșcovan, cu părul crescut țeapăn ca o perie, întoarse plictisit capul. Avea ochii foarte mari, neașteptat de adînci și de negri.

— Nu te duce, mă, spuse Năsosu, că acum iese trenul din gară.

Băiatul rămase o clipă nehotărît. Apoi ridică din umeri, scuipă și, îndesîndu-și mîinile în buzunarele pantalonilor, porni agale pe cărăruie. Cînd ajunse în șosea auzi fluieratul locomotivelor și se opri să asculte, dar ecoul nu răzbătea pînă aici.

Ordonanța îl aștepta pe bancă, în fața casei. Cînd îl zări apropiindu-se, își dădu capela pe spate și zîmbi.

— Hai, musiu, pas alergător, că se supără domnul căpitan! strigă el.

Dar băiatul nu grăbi pasul. Mergea liniștit, cu mîinile în buzunare, privind vag în fața lui. Curînd, soldatul își potrivi cu un gest grăbit capela și o porni singur înainte. Umblau așa, la zece pași unul de altul, pe cărarea de