— Domnilor, vă rog să mă scuzaţi, îl aud murmurând.

  Vine spre mine şi zâmbeşte scurt către Kate.

  — Mulţumesc, spune el şi, înainte ca ea să-i poată răspunde, mă ia de cot şi mă duce în ceea ce pare a fi un vestiar pentru bărbaţi. Se uită să se asigure că nu e nimeni acolo, după care încuie uşa.

  Dumnezeule, ce-o avea de gând? Clipesc la el când se întoarce spre mine.

  — De ce nu mi-ai răspuns la e-mailuri? Sau să-mi trimiţi măcar un SMS?

  Mă priveşte cu asprime, iar eu sunt la strâmtoare.

  — Azi nu mi-am verificat mesajele.

  La naiba, oare-o fi încercat să sune? încerc tehnica de distragere a atenţiei care-mi funcţionează atât de bine cu Kate.

  — A fost un discurs excelent.

  — Mulţumesc.

  — Am înţeles de ce ai problema aia cu mâncarea, îşi plimbă mâna prin păr, exasperat.

  — Anastasia, nu vreau să vorbim despre asta acum. Închide ochii şi pare îndurerat.

  — Mi-am făcut griji pentru tine.

  — Griji? De ce?

  — Pentru că ai plecat acasă în acea capcană a morţii pe care o numeşti maşină.

  — Ce? Nu e o capcană a morţii. E foarte bună. José mă ajută şi-i face mereu reviziile.

  — José, fotograful?

  Ochii lui Christian se îngustează, iar faţa îi îngheaţă. Of, la naiba!

  — Da, pentru că broscuţa a fost a mamei lui.

  — Da, şi probabil a mamei şi a bunicii acesteia.

  — O conduc de trei ani. Îmi pare rău c-ai fost îngrijorat. De ce n-ai sunat?

  Dumnezeule, reacţionează complet disproporţionat. Trage adânc aer în piept.

  — Anastasia, am nevoie de un răspuns de la tine. Această aşteptare mă scoate din minţi.

  — Christian, uite… l-am lăsat singur pe tatăl meu vitreg.

  — Mâine. Vreau un răspuns până mâine.

  — Bine. Mâine, o să-ţi spun atunci.

  Face un pas înapoi, mă priveşte calm, iar umerii i se relaxează.

  — Rămâi la cocktail? mă întreabă.

  — Nu ştiu ce vrea Ray să facă.

  — Tatăl tău vitreg? Mi-ar plăcea să-l cunosc.

  Oh, nu… de ce?

  — Nu sunt sigură că ar fi o idee bună.

  Christian descuie uşa, cu gura schimonosită într-o expresie sumbră.

  — Ţi-e ruşine cu mine?

  — Nu!

  E rândul meu să-mi exprim exasperarea. Să te prezint tatălui meu drept ce? „Iată-l pe bărbatul care m-a deflorat şi vrea să iniţiem o relaţie de tip BDSM?”

  — Văd că n-ai adidaşi în picioare.

  Christian îmi aruncă o căutătură cruntă, după care buzele i se ridică într-un zâmbet. Şi, în ciuda faptului că sunt furioasă pe el, involuntar simt că mi se aşterne pe faţă un zâmbet de răspuns.

  — E bine să ştii, Anastasia, că pot să alerg foarte repede. Spune-i că sunt prietenul tău.

  Deschide uşa şi ies afară. Îmi vâjâie capul. Rectorul, cei trei prorectori, patru profesori şi Kate se uită lung la mine când trec grăbită pe lângă ei. La naiba! Lăsându-l pe Christian cu profesorii, mă duc să-l caut pe Ray.

  Spune-i că sunt prietenul tău.

  Da, prietenie cu folos, mă mustră Vocea interioară. Ştiu, ştiu. Îmi alung gândul neplăcut. Cum aş putea să i-l prezint lui Ray? Sala e încă pe jumătate plină, iar Ray nu s-a mişcat de la locul lui. Mă vede, îmi face semn cu mâna şi începe să coboare.

  — Hei, Annie, felicitări. Mă cuprinde cu braţul.

  — Vrei să vii să bei ceva în cort?

  — Sigur. E ziua ta. Ia-o tu înainte.

  — Nu trebuie, dacă nu vrei.

  Te rog, spune nu…

  — Annie, am stat două ore şi-am ascultat tot felul de baliverne. Simt nevoia să beau ceva.

  Îl iau la braţ şi ieşim odată cu mulţimea în căldura începutului de după-amiază. Trecem de coada pentru fotografiile oficiale.

  — Oh, bine că mi-am adus aminte.

  Ray scoate din buzunar un aparat foto digital.

  — Vreau să-ţi fac o poză pentru album, Annie.

  Îmi dau ochii peste cap spre el în timp ce-mi face o poză.

  — Pot să scot bereta şi roba acum? Mă simt ca o tâmpiţică.

  Păi, chiar arăţi ca o tâmpiţică… Vocea mea interioară atinge culmi ale sarcasmului. Va să zică, ai de gând să i-l prezinţi pe Ray bărbatului cu care ţi-o tragi? Se uită crunt la mine pe deasupra ochelarilor în formă de aripioară. O să fie tare mândru. Doamne, uneori chiar o urăsc.

  Cortul amenajat e imens şi aglomerat – studenţi, părinţi, profesori şi prieteni, toţi sporovăind fericiţi. Ray îmi întinde un pahar de şampanie sau de vin spumos ieftin, bănuiesc. Nu e rece şi are gust dulce. Gândurile mi se îndreaptă spre Christian… n-o să-i placă deloc chestia asta.

  — Ana!

  Mă întorc şi Ethan Kavanagh mă ia în braţe. Mă răsuceşte pe loc, fără să mă facă să vărs vinul – o performanţă.

  — Felicitări!

  Se uită radios la mine, cu ochii scânteietori.

  Ce surpriză. Părul lui blond murdar e nearanjat şi sexy. E la fel de frumos ca sora lui, Kate. Aerul de familie e izbitor.

  — Uau… Ethan! Ce mă bucur să te văd. Tată, el e Ethan, fratele lui Kate. Ethan, el e tatăl meu, Ray Steele.

  Îşi strâng mâinile, tatăl meu evaluându-l calm din priviri pe domnul Kavanagh.

  — Când te-ai întors din Europa? întreb.

  — M-am întors de o săptămână, dar am vrut să-i fac o surpriză surioarei mele, spune el pe un ton conspirativ.

  — Ce drăguţ, zic eu, zâmbind.

  — E şefa de promoţie, nu puteam să ratez asta.

  Pare teribil de mândru de sora lui.

  — A ţinut un discurs minunat.

  — Într-adevăr, admite şi Ray.