să dea prosopul la o parte și s-o privească De aproape ca s-o recunoască. Îmbătrînise enorm, avea fața buhăită și vînătă, ochii apoși și bulbucați. O ajută să se ridice și o întrebă dacă poate veni cu ea pe culoar, în salon nu exista nici un scaun, iar pe pat nu îndrăznea să se așeze, ca să n-o deranjeze pe cealaltă bolnavă, o țigancă știrbă și grasă, care o privea insistent, zîmbind cu satisfacție.

— O luați acasă? întrebă ea, dar Nela nu-i răspunse.

Sprijinind-o pe bolnavă de braț, ieșiră pe culoar, apoi în curte, unde se aflau cîteva bănci. Nela nu o iubise pe maică-sa niciodată, iar de cînd aceasta își părăsise soțul, adică pe tatăl ei, știindu-l grav bolnav și foarte aproape de moarte, o ura. Acum îi era milă de ea, milă și oroare față de decrepitudinea în care se afla.

— De ce suferi, mamă? Ce ai?

— Enfizem pulmonar, răspunse ea încet, nu mai avea putere să vorbească tare. Vor să mă trimită acasă cu forța, dar eu nu plec. Ce să fac singură? Frate-tu e ocupat, tu ești plecată. Stau aici.

— Ești bine îngrijită?

— Nu. Îmi fac o injecție pe zi, atît. Și mi-au pus o țigancă în pat, care a venit cu pureci și ploșnițe pe ea.

— Nu le-ai cerut să te mute?

— Le-am cerut, dar în toate paturile sînt cîte două și nimeni nu vrea să se mute cu țiganca. Noaptea mă lovește cu picioarele în burtă.

Nela își aduse aminte că maică-sa nu are decît cincizeci și cinci de ani, fusese o femeie frumoasă, cochetă, cu un trup aproape perfect, cum de o adusese boala într-un asemenea hal?

— Vrei să vorbesc eu să te mute? întrebă Nela.

— Nu, că pe urmă sora-șefă o să mă persecute și mai rău. Nu știu de ce nu mă suferă, am vrut să-i dau un cadou și l-a refuzat. Nici doctorul n-a vrut să primească. Am vrut să-i dau cinci sute de lei.

— De ce crezi că n-a vrut?

— Mi-a zis că tot n-are ce-mi face, de ce să-mi ia banii degeaba.

Maică-sa trăise în ultima vreme cu un fost ofițer de tancuri rezervist, mai tînăr ca ea cu zece ani, bețiv notoriu și escroc, îi tocase pensia și mobilele din casă.

— Georgică nu vine să mă vadă decît o dată pe săptămînă, și atunci vine beat și mă înjură, că nu mai am bani destui să-i mai dau.

— Îi mai dai și-acum? o întrebă Nela, cu silă.

— Îi mai dau cîte o sută, două. O să vii la înmormîntarea mea? întrebă bolnava, jenată.

— Ce întrebare e asta? se enervă Nela. Spune-mi ceva, dar să fii sinceră. De ce l-ai părăsit pe tata, cînd știai bine că are cancer și c-o să moară în curînd? Poți să fii sinceră?

— Da, sînt sinceră. Am vrut să-l pedepsesc pentru un rău pe care mi l-a făcut odată, cînd erați voi mici.

— Ce rău ți-a făcut?

— Lasă, nu trebuie să știi nici tu, nici frate-tu. Nu vă folosește la nimic.

— Totuși, eu vreau să știu. Te rog să-mi spui.

— Dacă vrei, îți spun. După vreo zece ani de căsătorie, prin ’54, cînd trebuia să i se dea o funcție mare în Securitate, mi se pare că șef al Pașapoartelor sau altceva, a fost întrebat dacă eu nu sînt cumva evreică.

— Era un reproș?

— Nu, dimpotrivă. Pe vremea aia era un avantaj să ai o nevastă evreică. Eu i-am spus că nu.

— Și?

— M-a ținut sub teroare cîteva luni de zile, mă trezea noaptea din oră în oră ca să mă ancheteze, eu eram frîntă de oboseală, tocmai te născusem pe tine și te alăptam, dar el n-avea nici o milă: „Spune!” îmi striga. „Spune tot!” Mi-a cercetat toate neamurile, pînă la a treia generație și mi-a descoperit o bunică din Botoșani cu numele de Melțer, i-am spus că nu era evreică, era austriacă, dar era convins că l-am mințit, mă amenința că divorțează și mă lasă cu doi copii sau mă împușcă, ținea tot timpul un pistol în noptieră. Avea fixația asta cu adevărul. Plus că era gelos, mă teroriza că pe tine te-am făcut cu altcineva.

— Crezi că tata ar fi fost în stare să te părăsească sau să te omoare dintr-un asemenea motiv? întrebă Nela, îngrozită.

— Uneori era în stare de orice, nu știa ce e mila.

— Și atunci ai jurat să te răzbuni pe el?

— Da, atunci am jurat, dar n-am putut s-o fac decît cînd a ieșit la pensie și cînd voi erați mari. Și nu știam că are cancer. Mie mi-a spus că nu are nimic și că chiar îi face plăcere să nu mă vadă în preajma lui, mă ura. Să nu fii supărată pe mine.

— Nu sînt.

— Și să-ți mai spun ceva, ca să știi: în trecut, adică în ilegalitate, cum se zice, el n-a făcut nici o brînză. Meritul lui era că știa să se ascundă. Pe el și pe alții. Atîta tot. Vrei să-ți spun ce făceau ei în podul casei, cînd se adunau pentru ședință? Vrei să-ți spun?

Bătrîna se îndîrjise, devenise foarte palidă și ochii i se umflaseră de efort. Nela se sperie.

— Nu e nevoie să-mi mai spui nimic, mamă. Hai să te duc înapoi în salon, s-a făcut frig.

Nela se duse apoi la crematoriu, unde se afla urna cu cenușa tatălui său. Venise cu intenția să pună cîteva flori lîngă ea, dar apoi se răzgîndi, profită de neatenția femeii care păzea incinta și o fură, ascunzînd-o într-o sacoșă de plastic. Așa că, atunci cînd se întoarse acasă (în aceeași zi) și Mitică o întrebă ce are acolo, adică în sacoșă, ea îi răspunse simplu:

— Pe tata.

Îi explică apoi că una dintre dorințele lui, ale decedatului, fusese ca cenușa să-i fie îngropată sub un nuc, undeva, într-un cîmp sau pe un deal necunoscut al acestei țări.

— Cunosc eu unul superb, îi spuse Mitică, e în mijlocul unei livezi de meri care, cînd înflorește, e dumnezeiesc de frumoasă. Mîine îl ducem acolo.

— Perfect. Îți mulțumesc. Ce s-a întîmplat