— Nici n-aveai cum. A murit.

— Cînd?

— Chiar atunci.

— Nu înțeleg.

— Cînd a intrat trenul în gară, cineva i-a dat un brînci pe linie și-a fost călcat.

Nela rămase înmărmurită. Avea junghiuri la inimă.

— Cine i-a dat brînci? Ea?

— Probabil. Acum e arestată. M-au chemat să dau o declarație. Trebuie să te duci și tu.

— Nu mai înțeleg nimic, spuse ea, obosită și disperată.

— Nici nu ai ce, îi spuse Mitică, ungîndu-și o bucată de pîine cu gem. Mînca enorm de multe dulciuri, ceea ce pe Nela o enerva teribil. Ce-am aflat pînă acum de la bursa neagră din spital? Că tipa era, într-adevăr, însărcinată cu pensionarul care a murit, observația ta a fost justă în timpul cununiei, sarcina era anterioară cunoștinței lor, dar el știa chestia? Asta e! Bineînțeles, pensionarul era unchiul ei cum sînt eu bunicul tău, se zice că o luase de mică de la orfelinat. Dar de ce s-a măritat cu Nedelcu atît de rapid? Ca să mușamalizeze povestea cu sarcina sau pentru ca să-l lichideze, în sensul că avea sarcina asta din partea organizației lor suspecte?

Nela tăcu îndelung, apoi îl întrebă:

— Și-a recunoscut crima?

— Nu. Zice, adică scrie, de fapt, că ar fi alunecat în momentul în care a intrat trenul în gară, a avut o amețeală, un vertij din cauza sarcinii, el s-a repezit s-o sprijine și-a căzut singur în fața locomotivei. Mă tem că nu va ști nimeni niciodată adevărul.

— Mitică, îi spuse Nela, ridicîndu-se, du-mă acolo și ajută-mă să stau de vorbă cu ea.

— De ce?

— S-ar putea să aflu adevărul. Sînt datoare cu asta față de Nedelcu. Te rog.

Mitică începu să se îmbrace.

— Ce destin nenorocit a avut acest om, Doamne! șopti Nela, cu capul în mîini.

— Crezi că se aștepta să pățească așa ceva, bănuia că se vor răzbuna pe el?

— Da, bănuia. Știa că-și riscă viața, mi-a spus-o de la început. Îmi făcea atît de multă plăcere să stau de vorbă cu el, povestea frumos, curgător, era sincer, politicos, curat sufletește. Cum a putut să moară atît de stupid?

Mitică era gata și plecară imediat.

— În caz că nu are pe nimeni pe lume, tot noi o să ne ocupăm și de înmormîntarea lui.

— Da, cred că nu are pe nimeni, răspunse Nela. O să ajungem niște ciocli.

Mitică îi spuse ofițerului de serviciu numele cuiva care îl chemase pentru declarație în dimineața zilei respective și fură conduși imediat în biroul acestuia. Era colonelul cu care se întreținuse Mitică la eliberarea sa din detenție, după scandalul cu rudele lui Titi.

— Poftiți, domnule doctor, sări el înaintea lor, extrem de politicos. Poftiți, luați loc. Doriți cîte o cafea?

— Nu, mulțumesc, spuse Mitică. Așa cum mi-ați cerut, am venit cu viitoarea mea soție pentru declarație.

— Mulțumesc, doamnă, că v-ați deranjat, spuse colonelul. Aveți o coală de hîrtie și un pix pe masă, puteți să scrieți, noi mai pălăvrăgim între timp.

— De fapt, spuse Nela, eu nu am de spus nimic în plus față de soțul meu, deoarece atunci, în gară, eram alături și am văzut același lucru amîndoi: că se plimbau și că vorbeau puțin agitați. Eu aș vrea, însă, altceva, dacă se poate.

— Spuneți.

— Să stau cu ea de vorbă între patru ochi.

Colonelul tresări.

— De ce?

— Am această curiozitate personală. De fapt, nu o curiozitate, ci o datorie. Cred că aș putea să aflu ceva în plus față de ce v-a spus dumneavoastră.

— Dar de unde știți ce ne-a spus nouă?

— Bănuiesc. A recunoscut ceva?

Colonelul tăcu. Își aprinse o țigară, cu scopul evident de a cîștiga cîteva clipe de gîndire înainte de a răspunde.

— Uitați cum facem, spuse el, eu nu am nimic împotrivă să stați de vorbă cu ea, dar trebuie să-l întreb și pe tovarășul care a venit de la București special pentru acest caz. Așteptați-mă cîteva minute. Plecă spre ușă, aranjîndu-și ținuta, apoi se opri. Între timp, dumneavoastră scrieți declarația.

Nela nu avu vreme să scrie decît cîteva rînduri, colonelul se și întorsese cu răspunsul.

— Dorința dumneavoastră, tovarășă profesoară, spuse el, cu o frază cam aiuristică, a fost aprobată spre a fi satisfăcută. Poftiți.

— Pot să merg și eu? întrebă Mitică.

— Da, sigur că da, răspunse colonelul, surprins. În principiu, sigur că da, poftiți.

Îi duse pe un culoar nu prea lung, aflat la același etaj, și se opriră în fața unei uși cu numărul douăzeci și opt. Colonelul descuie ușa (acesta avea o încuietoare specială, cu niște gheare de metal sofisticate, lungi de peste zece centimetri; se deschidea, însă, cu o cheie neverosimil de mică, fără nici un zgomot) și intrară într-o încăpere care nu era o celulă, ci o cameră-birou, în care se afla o masă de lucru, cu o veioză pe ea, și o canapea îmbrăcată în stofă gri, pe care ședea întinsă Maria, soția lui Nedelcu. Avea o pernă sub cap, era așezată cu fața în sus și își ținea mîinile peste ochi. Probabil dormea. Cei trei se opriră o clipă lîngă ușă, derutați oarecum.

— Mitică, îi spuse Nela în șoaptă, ca și cum ar fi fost pericolul ca ea să-i audă. Lasă-mă, totuși, singură.

Colonelul dădu din cap în semn de aprobare.

— Și eu cred că e mai bine așa, zise el. Femeile se înțeleg altfel cînd sînt între ele.

Mitică și colonelul plecară, încuind pe dinafară, înțelegîndu-se ca Nela să bată în ușă atunci cînd va încheia convorbirea, se va afla cineva acolo care-i va deschide imediat. Cei doi se întoarseră în biroul de unde plecaseră, unde colonelul își făcu de lucru răsfoind niște dosare, iar Mitică luă din bibliotecă un volum de Lenin și-l deschise la întîmplare. Citi vreme de aproape o oră, oarecum interesat de o vehementă dispută a corifeului Revoluției din Octombrie în chestiunea țărănească, fără să-și dea seama că Nela întîrzie cam mult.

— A trecut o oră, spuse colonelul, îngrijorat. Le mai lăsăm?

Dar Nela intra chiar în clipa respectivă; era palidă și tulburată. Cei doi se ridicară deodată, dar nu o întrebară nimic, așteptau.

— Tovarășe colonel,