class="p4">Nu e atât de riscant pe cât pare. Ca de obicei, partea periculoasă în ce privește sistemul de menținere a vieții e gestionarea dioxidului de carbon. Când dioxidul de carbon din aer ajunge la 1%, începi să ai simptome de otrăvire. Deci trebuie să țin amestecul din habitat sub limita asta.

Volumul intern al habitatului e cam de 120.000 de litri. Dacă respir normal, mi-ar lua mai mult de două zile să reduc nivelul dioxidului de carbon la un procent (și nici măcar nu s-ar cunoaște în nivelul de O2). Așa că nu e periculos să mut o vreme regulatorul și oxigenatorul dincoace.

Sunt ambele mult prea mari ca să încapă prin sasul remorcii. Din fericire pentru mine, au ajuns pe Marte „necesitând ceva asamblare”. Erau prea mari ca să le trimită întregi, așa că sunt ușor de demontat.

Am dus toate componentele acestora la remorcă, făcând mai multe drumuri. Am băgat componentele în sas, una câte una. Ce să-ți zic, a fost un chin să le reasamblez în interior. Abia dacă e loc pentru toate rahaturile care trebuie să stea în remorcă. Nu mai rămăsese mult spațiu pentru bravul nostru erou.

După aia am luat CERA-ul. Ședea în afara habitatului, la fel ca o unitate de aer condiționat de pe Pământ. Într-un fel, asta și era. Am târât-o la remorcă și-am azvârlit-o pe raftul făcut pentru ea. Pe urmă am conectat-o la alimentarea care trecea prin „balon” către interiorul vasului de presiune al remorcii.

Regulatorul trebuie să trimită aer la CERA, apoi aerul de retur trebuie să barboteze prin rezervorul de căldură. Regulatorul are nevoie și de un rezervor sub presiune în care să descarce dioxidul de carbon pe care-l scoate din aer.

Când am „eviscerat” remorca pentru a avea mai mult spațiu, am lăsat un rezervor la locul lui tocmai pentru asta. Ar fi trebuit să depoziteze oxigen, dar un rezervor e un rezervor. Slavă Domnului că toate conductele de aer și supapele sunt standardizate pentru întreaga misiune, ceea ce nu e o greșeală. A fost o decizie deliberată, pentru a facilita reparațiile făcute pe teren.

Odată ce am așezat CERA-ul la locul lui, am conectat oxigenatorul și regulatorul la alimentarea remorcii și le-am urmărit cum pornesc. Le-am făcut amândurora diagnostice complete ca să confirm că funcționează corect. Pe urmă am închis oxigenatorul. Adu-ți aminte că o să-l folosesc doar o zi solară din cinci.

M-am mutat în rover, ceea ce a însemnat o EVA enervantă de zece metri. De aici, am monitorizat situația sistemului de menținere a vieții. Merită menționat că nu pot să monitorizez echipamentul propriu-zis de menținere a vieții din rover (se află integral în remorcă), dar roverul îmi poate spune totul despre aer. Oxigen, dioxid de carbon, temperatură, umiditate etc. Totul părea în regulă.

După ce mi-am pus din nou costumul pentru EVA, am eliberat o canistră de CO2 în aerul din rover. Am urmărit cum s-a burzuluit computerul roverului când a văzut dioxidul de carbon sărind la niveluri letale. Pe urmă, în timp, nivelurile au coborât la normal. Regulatorul își făcea treaba. Bun băiat!

Am lăsat echipamentul mergând când m-am întors la habitat. O să stea singur toată noaptea și o să-l verific de dimineață. Nu e un test adevărat, pentru că eu nu sunt acolo ca să inspir oxigenul și să produc CO2, dar fiecare lucru la vremea lui.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 435

Noaptea trecută a fost ciudată. Gândind logic, știam că nu se putea întâmpla nimic rău într-o singură noapte, dar a fost ușor neliniștitor să știu că n-am niciun alt sistem de menținere a vieții în afara radiatoarelor. Viața mea depindea de niște socoteli făcute mai devreme. Dacă aș fi uitat un semn sau aș fi adunat greșit două numere, ar fi fost posibil să nu mă mai trezesc niciodată.

Dar m-am trezit, iar computerul principal arăta o ușoară creștere a nivelului de CO2, pe care o prevăzusem. Se părea c-o să trăiesc încă o zi solară.

Să trăiesc încă o zi solară sună ca un nume grozav pentru un film cu James Bond.

Am verificat roverul. Totul era în regulă. Dacă nu-l conduc, o singură încărcare a acumulatorilor poate să țină regulatorul în funcțiune vreme de mai mult de o lună (cu radiatorul oprit). E o marjă de siguranță pe care e destul de bine să o ai. În cazul în care călătoria mea se transformă într-un coșmar, o să am timp să repar lucrurile. O să fiu limitat mai degrabă de consumul de oxigen decât de îndepărtarea dioxidului de carbon, și am suficient oxigen.

Am hotărât că era momentul potrivit să testez dormitorul.

Am intrat în rover și am fixat dormitorul de ușa exterioară a sasului din interior. După cum am precizat, doar așa puteam să procedez. Pe urmă i-am dat frâu liber pe Marte, luând planeta complet pe nepregătite.

După cum intenționasem, presiunea din rover s-a năpustit asupra prelatei și a gonflat-o. După asta, haos. Presiunea bruscă a spart dormitorul ca pe un balon. Acesta s-a dezumflat repede, astfel încât și el, și roverul au rămas fără aer. La momentul ăla purtam costumul pentru EVA; nu sunt cretin. Așa că o…

Să trăiesc încă o zi solară! (cu Mark Watney în rolul lui… Q, probabil. Nu sunt eu James Bond.)

Am târât în habitat dormitorul plesnit și l-am verificat bine peste tot. S-a stricat la cusătura dintre perete și tavan. E logic. E un unghi drept într-un vas de presiune. Fizica urăște genul ăsta de lucruri.

Mai întâi l-am peticit, dup-aia am tăiat fâșii din prelata de rezervă și le-am pus peste îmbinări. Acum are grosime dublă și strat dublu de rășină pentru etanșare. Poate c-o să fie suficient. La momentul ăsta, merg cam pe ghicite. Talentele mele uimitoare de botanist nu prea ajută la așa ceva.

O să-l testez din nou mâine.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 436

Mi s-au terminat pastilele de cofeină. S-a zis cu cafeaua marțiană!

Așa că în dimineața asta mi-a luat nițel