era pregătit pentru modelele de comportament pe care experimentul le-a relevat în fapt. Cum putem explica aceste alarmante modele de comportament? Poate că, după cum au argumentat unii, rezultatele au legătură cu faptul că toţi subiecţii au fost bărbaţi cunoscuţi ca un grup cu tendinţe agresive; sau poate că subiecţii nu şi-au dat seama de potenţialul efect dăunător pe care l-ar avea şocurile de un asemenea voltaj; sau poate că subiecţii erau o adunătură anormală de imbecili imorali care s-au bucurat de şansa de a produce suferinţă.

  Dar există dovezi serioase împotriva fiecăreia dintre aceste posibilităţi. Mai întâi, un experiment ulterior a arătat că sexul subiecţilor este irelevant pentru disponibilitatea lor de a aplica victimei şocuri până la voltajul maxim; probabilitatea ca femeile care jucau rolul Profesorului să acţioneze în acelaşi fel a fost aceeaşi ca şi pentru bărbaţi. Explicaţia că subiecţii nu erau conştienţi de potenţialul pericol fizic pentru victimă a fost de asemenea cercetată într-un studiu ulterior şi s-a constatat că nu stă în picioare.

  În această versiune a studiului, victima a fost instruită să facă cunoscut că are probleme cu inima şi să anunţe când inima îi era afectată de şocuri: „Opriţi-vă. Scoateţi-mă de aici. V-am spus că am probleme cu inima. Inima mea a început să-mi facă necazuri. Refuz să continuu experimentul. Lăsaţi-mă să plec.” Rezultatele au fost aceleaşi ca mai înainte; 65% dintre subiecţi şi-au îndeplinit cu convingere obligaţiile până la aplicarea şocului maxim.

  În final, explicaţia că subiecţii lui Milgram erau o adunătură bolnavă şi sadică, nereprezentativă pentru cetăţeanul mediu s-a dovedit a fi şi ea nesatisfăcătoare.

  Oamenii care au răspuns anunţului dat în ziar de Milgram pentru a participa la experimentul său privind memoria reprezentau un eşantion standard al societăţii americane pe vârste, ocupaţii şi niveluri de educaţie. Şi, mai mult, o serie de teste de personalitate, efectuate mai târziu, au arătat că aceşti oameni erau destul de normali psihologic, fără să existe vreun indiciu de psihoză la nivel de grup. Ei erau, de fapt, nişte oameni exact ca tine şi ca mine; sau, cum i-a plăcut lui Milgram să spună, ei sunt chiar eu şi tu.

  Dacă el are dreptate că rezultatele înfiorătoare ale acestor studii sunt valabile pentru noi toţi, întrebarea care se pune devine inconfortabil de personală: Ce ne poate împinge să facem asemenea lucruri?

  Milgram este sigur că ştie răspunsul. Comportamentul nostru are legătură cu un sentiment adânc înrădăcinat al datoriei faţă de autoritate. După Milgram, adevărata problemă în experimentul său a fost incapacitatea subiectului de a încălca dispoziţiile şefului studiului – cercetătorul în halat de laborator care i-a îndemnat pe subiecţi şi, dacă a fost necesar, le-a ordonat să-şi realizeze sarcinile în ciuda chinului fizic şi emoţiona] pe care-l cauzau.

  Dovezile care sprijină explicaţia lui Milgram privind supunerea faţă de autoritate sunt puternice.

  Mai întâi, este limpede că, fără insistenţele cercetătorului de a continua, subiecţii ar fi renunţat rapid la experiment. Ei urau ceea ce făceau şi se chinuiau o dată cu victima. Ei l-au implorat pe cercetător să le permită să se oprească.

  Atunci când cercetătorul a refuzat, subiecţii au continuat dar tremurau, transpirau, se clătinau, mormăiau proteste şi rugăminţi pentru eliberarea victimei. Îşi înfigeau unghiile în carne, îşi muşcau buzele până la sânge, îşi ţineau capul în mâini; unii, pierzându-şi controlul, au izbucnit în hohote de râs nervos. După cum scria un observator din afara studiului:

  Am observat un om de afaceri matur, şi iniţial calm, care a intrat în laborator zâmbind încrezător în sine. În douăzeci de minute a fost redus la o epavă gângăvind în spasme şi apropiindu-se rapid de punctul prăbuşirii nervoase. La un moment dat, el şi-a dus pumnul la frunte şi a mormăit: „Oh, Doamne, hai să ne oprim.”. Şi cu toate acestea, el a continuat să îndeplinească fiecare ordin al cercetătorului şi s-a supus până la sfârşit.90

  În plus faţă de aceste observaţii, Milgram a furnizat dovezi şi mai convingătoare în sprijinul teoriei sale legate de supunerea faţă de autoritate pentru a explica comportamentul subiecţilor săi. De pildă, într-un studiu ulterior, el a schimbat scenariul punându-l pe cercetător să-i ceară Profesorului să oprească şocurile chiar dacă victima cerea curajos să le continue.

  Rezultatul n-ar fi putut fi mai limpede decât atât; absolut toţi subiecţii au refuzat să mai aplice vreun şoc atunci când le-a cerut asta doar colegul de experiment şi nu şi cercetătorul. Constatări identice s-au obţinut într-o altă versiune a experimentului în care cercetătorul şi cei doi subiecţi au schimbat rolurile astfel încât cercetătorul era legat pe scaun şi unul dintre subiecţi îi ordona celuilalt, aflat pe post de Profesor, să continue şocurile fără să ţină seama de protestele cercetătorului. Din nou, niciunul dintre subiecţi nu a mai atins manetele pentru aplicarea şocurilor.

  Gradul înalt de ascultare acordat voinţei autorităţii de către subiecţii din experimentul lui Milgram a fost documentat şi printr-o altă variantă a studiului. În acest caz, Milgram l-a confruntat pe Profesor cu doi cercetători care au dat ordine contradictorii; unul i-a ordonat Profesorului să înceteze şocurile când victima a cerut să fie eliberată, iar celălalt a susţinut că experimentul trebuie să continue. Aceste instrucţiuni contradictorii au produs, cu siguranţă, ceea ce se poate considera singura situaţie hilară din proiect.

  Aflaţi într-o confuzie tragicomică, cu ochii plimbându-se rapid de la un cercetător la altul, subiecţii au implorat cercetătorii să cadă de acord asupra unui singur ordin pe care să-l poată urma: „Hei, hei ce să fac? Unul zice să mă opresc, altul zice să continuu. Ce să fac?” Atunci când cercetătorii au continuat să se contrazică, subiecţii au încercat înnebuniţi să stabilească cine avea mai multă autoritate.

  Dând greş pe acest drum al supunerii faţă de autoritate, fiecare subiect şi-a urmat, în final, propriul instinct şi a oprit şocurile. Ca şi în celelalte variante ale experimentului, asemenea rezultat ar fi fost greu de obţinut dacă motivaţiile subiecţilor ar fi implicat vreo formă de sadism sau agresivitate nevrotică.91

  După părerea lui