au condus la creaţia omului. De aici rezultă toate raporturile fiinţei umane cu Creatorul, propovăduite de religia creştină. Dacă omul a fost creat printr-un act de generozitate, din iubire, prin raţiune, atunci el este dator faţă de Creator, care continuă să fie omniprezent, cu o atitudine de recunoştinţă, iubire şi respect.

  Misterul existenţei. Întregul secret al existenţei pare să fie acesta: Universul este un ocean de energie dirijat de o Inteligenţă cosmică. Orice variabilitate prin mişcare a energiei generează o informaţie în funcţie de anumite legităţi ce par a fi impuse de o Inteligenţă – sursă a tuturor modificărilor din univers. Orice acţiune, gest, idee, cu alte cuvinte orice verb înseamnă o mişcare, o deplasare de energie, care poartă în sine o semnificaţie, adică o informaţie. O vom numi codificare informaţional-energetică. Această informaţie apare într-un câmp fundamental care o înregistrează.

  Prima lege a codificării este dihotomizarea principiului unic în cele două elemente contrare. Este pentru noi un profund mister cum unul devine doi cu proprietăţi contrarii, cum dintr-o structură uniformă apar două cu însuşiri opuse. Dar acesta este principiul oricărei creaţii în Univers. Extrapolând această dihotomizare se ajunge până la planul moral unde apare codificarea în Bine şi Rău. Este simplist să vedem aici necesitatea Răului pentru a se opune Binelui. Există o dinamică internă în care plusul şi minusul se intrică obligatoriu în fiecare din cei doi termeni. Rezultatul acţiunii este însă diferit ca totalitate.

  Nici o instanţă superioară nu contabilizează rezultatul acţiunilor noastre, ci acestea apar înscrise în structura noastră de câmp energetic şi informaţional. Şi cum cu această structură trebuie să ocupăm un loc în Univers, vom fi supuşi legilor sale de organizare. Vom ocupa locul cu care suntem congruenţi, întocmai cum o bilă aruncată pe o suprafaţă se va opri acolo unde îşi poate găsi echilibrul. Lupta se dă deci pentru a ocupa un loc în Univers, cât mai favorabil din punct de vedere al trăirii psihologice reflectate la nivel de conştiinţă.

  Orice acţiune presupunând o variaţie de câmp fundamental rămâne pentru totdeauna înregistrată la acest nivel. În consecinţă orice gând sau act lasă o urmă indelebilă în planul structurii noastre de câmp. De aici rezultă obligaţia de a ne controla în ceea ce facem şi gândim. Înţelepţii care au creat vechile doctrine ştiau bine aceste lucruri, dar toate noţiunile care definesc aceste realităţi situate dincolo de lumea concretă au fost antropomorfizate pentru a le putea face înţelese.

  Dimensiunea informaţional-energetică este stratul primordial al structurii noastre şi conţine matricea tuturor formelor şi programelor funcţionale, inclusiv cel genetic. În planul doi este structura biochimică a organismului, iar în planul trei este cea molecular-morfologică sau substanţială.

  Neputând explica altfel sursa organizării materiei după criteriile foarte riguroase ale unei raţiuni inteligente, trebuie să admitem volens-nolens că natura conţine în sine această inteligenţă. Aceasta este cheia înţelegerii. Restul – "de ce" şi "cum" – sunt doar vorbe şi literatură. Religiile au numit această inteligenţă Dumnezeu. Dacă ne deranjează, putem să-i spunem altfel. Ea rămâne în sine aceeaşi.

  Fizica modernă şi religia. Materia, ca substanţă şi energie perceptibilă prin simţuri, există. Materia, ca profunzimi inaccesibile simţurilor noastre, există. Viaţa există. Inteligenţa există. Există în consecinţă şi o sursă a lor, situată dincolo de posibilitatea noastră de demonstraţie directă. Religiile au numit această sursă primordială Dumnezeu. Şcoala de la Princeton i-a spus "Conştiinţă Cosmică". Noi am denumit-o Inteligenţă organizatoare şi coordonatoare de univers. Fizica modernă numeşte "Mint of Univers", Jung îi atribuie un "Savoir Absolu". Nu au nici o importanţă termenii prin care este definită. Important este că ceea ce a fost numit Dumnezeu există.

  Deci, Dumnezeu există. Acesta este punctul crucial al cunoaşterii. Suntem singuri într-un univers ostil şi avem libertatea să luptăm pentru supravieţuire cu orice mijloace care ne permit atingerea scopului, sau suntem aici prin graţia unei voinţe, a unei forţe inteligente care ne-a creat cu o finalitate precisă şi pe care trebuie s-o cunoaştem pentru a o putea îndeplini? Aceasta ni se pare a fi întrebarea.

  Există aşadar o inteligentă prezentă în toate manifestările de univers – cauza primă şi ultimă a tuturor lucrurilor. Este prezentă în caracterul legităţilor de organizare a materiei, traversează instinctele întregii lumi animale, dirijează angrenajul miliardelor de celule vii şi defineşte toate formele de manifestare ale deciziei, cu corolarul său – gândirea umană.

  O singură inteligenţă traversează lumea – de la comportamentul particulei subatomice până la cel al creierului uman. Diferenţa constă doar în gradul de complexitate şi de opţiune, de libertate a deciziei care se manifestă la diverse niveluri de reprezentare.

  O singură Raţiune transpare de "sus" şi până jos: raţiunea legilor cosmice, raţiunea lumii vegetale, raţiunea lumii animale, raţiunea umană şi Raţiunea care le pune pe toate acestea într-un armonios acord.

  Raţiunea de "dincolo" coincide numai arareori cu raţiunea noastră, pentru că acolo este un "savoir absolu", o cunoaştere absolută în care se "văd" toate cauzele, iar aici este o cunoaştere doar limitată. Vom vedea ca urmare numai cauzele imediate în care ne implicăm şi le vom ignora pe cele îndepărtate.

  Atributele Inteligenţei Cosmice. Dacă admitem că există Inteligenţă în Univers trebuie să facem efortul de a-i înţelege intenţiile în ceea ce ne priveşte, raţiunea pentru care existăm, pentru a ne înscrie în demersul său. Pentru aceasta este necesar să ştim mai întâi care sunt atributele sale. În faţa raţiunii noastre avem doi termeni: Sursa şi efectul. Pentru a studia Sursa ar trebui să ne situăm în afara sa şi este imposibil. Ne este însă accesibil efectul său – omul. Legile cunoscute din fizică şi chimie ne ajută să explicăm, atât cât putem explica, fiziologia creierului, dar nu gândirea, conştienta, viaţa afectivă. Înţelegem bine relaţia dintre psihic şi substratul său cerebral, interdependenţa reciprocă, ecoul patologic asupra celuilalt în caz de suferinţă la unul din poli, dar de ce neuroni cu aceeaşi structură la om şi la un câine, spre exemplu, îl definesc pe unul om şi pe altul doar câine, nu ştim. Sigur nu în diferenţa de volum