stă răspunsul. Şi atunci suntem obligaţi să admitem că însuşirile noastre psihice şi intelective – gândire, afectivitate, voinţă etc. Nu le putem explica decât prin însuşirile Sursei, fiind consubstanţiale ei. Aşadar la nivelul Inteligenţei cosmice trebuie să admitem, deşi probabil ni se pare absurd, că există conştiinţă, raţiune, gândire, voinţă, capacitate de trăire afectivă. Altfel spus, Sursa cosmică înseamnă Inteligenţă, înţelepciune, iubire şi voinţă.

  Acest lucru este foarte important pentru a defini raporturile noastre cu Sursa. Privim în abstract o sursă explicativă a lumii şi-i respectăm indiferent şi rece legile, cum procedăm cu cele emanate de justiţia umană, sau ne implicăm la modul afectiv, făcând şi aceasta parte din Lege? Când depăşesc viteza legală pe un drum public, sunt obligat să plătesc doar amendă, dar nu să şi iubesc pe cel care mi-a dat-o. Cu totul alt-fel stau lucrurile în raporturile dintre mine şi justiţia emanată de la Sursă. Iată de ce trăirea în spaţiul Sacrului implică sentimentul de devoţiune în care se include respectul şi iubirea faţă de Sursă. Trebuie spus însă că acestea apar ca sentimente doar în reflectarea lor la nivelul conştiinţei noastre, în substratul lor primar sunt doar forme de energie necesare pentru a face conexiunea dintre oameni şi dintre om şi Sursă.

  Reamintim, pentru a avea o înţelegere cât mai clară: toate planurile existenţei vizibile şi invizibile se suprapun. Orice acţiune în plan mental, verbal, afectiv, organic sau funcţional se traduce obligatoriu în termen de energie, mai exact de câmp energetic purtător de informaţie – pentru dimensiunea invizibilă a realităţi – şi în termeni de atomi, reacţii chimice, de structurare fizică – pentru dimensiunea concretă a realităţii. La capitolul despre fizica viului am discutat că energia de tip electromagnetic pe care o evidenţiem la structurile vii nu este identică cu energia vieţii şi am analizat de ce. Este doar epifenomenul său. Via (a este o formă de energie consubstanţială Sursei. Ca şi aceasta, conţine în sine Inteligenta care u conferă caracter net negentropic. Aceeaşi inteligenţă invizibilă intervine în dezvoltarea organismului, diminuând negentropia şi crescând entropia după ce şi-a atins finalitatea.

  Sigur că mulţi slujitori ai religiei nu ştiu să facă ştiinţă din doctrina lor şi nici noi n-am fi făcut dacă pătrunderea în profunzimea datelor actuale ale ştiinţelor şi extinderea lor până la ultimele consecinţe nu ne-ar fi impus aceste concluzii. Este pur şi simplu o explicaţie impusă de discursul ştiinţific şi nu o pledoarie pro domo. A le fi ignorat, cum fac cei mai mulţi dintre noi pentru a nu-şi diminua prestigiul implicându-se într-un domeniu taxat ca neştiinţific, ar fi însemnat lipsă de onestitate faţă de Adevăr şi în consecinţă faţă de ştiinţă. De altfel, cu sau fără voia noastră, ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla oricum. Dar nu este acelaşi lucru când vii în întâmpinarea întâmplării pregătit sau când o ignori. Este ineluctabilă o mutaţie în conştiinţa omului modern, dacă vrea să continue. Şi aceasta nu se poate obţine neglijând o cunoaştere cu o istorie atât de extinsă în timp şi spaţiu. Ştiinţa modernă trebuie să fie focul purificator, instrumentul de cernere al inerentelor rezidii de esenţa sa. Dacă până acum a fost posibil ca viaţa să persiste, în duda marilor vitregii întâmpinate, a sosit timpul când suntem întrebaţi (a câta oară.?): Quo vadis?

  Necunoscându-ne propria noastră esenţă, neînţelegându-ne rosturile, sensul vieţii noastre în Univers, destinul propriu pe Terra, ne trezim singuri şi străini în mijlocul mulţimii, dezbinaţi de o diversitate de interese politice – când omul nu are nevoie decât de o singură politică, aceea impusă de cunoaştere – separaţi a învrăjbiţi de concepţii religioase diferite – când nu există decât o singură sursă de Univers – ruinaţi de vicii, roşi de invidii, orbiţi de patimi, robiţi de instincte, angoasaţi de o existenţă în care nu întrevedem nici un liman, înspăimântaţi de agresivitatea semenilor, trişti şi nefericiţi pe un pământ al penitenţei, fără să ne cunoaştem vina.

  Să realizăm, în sfârşit, că nu există două lumi – una a materiei şi alta a spiritului, una a ştiinţei şi alta a religiei – că există o singură realitate, văzută până acum din unghiuri diferite. Avem suficiente date pentru a înţelege acum, la sfârşit de secol XX, minunea acestei unice şi ultime realităţi care ne uneşte şi nu ne dezbină, ne dă sens şi nit ne alienează, ne dă viaţă şi nu moarte. Mai mult decât oricând este nevoie de o evoluţie psihologică, dacă nu de o adevărată revoluţie psihologică. Revoluţie în spirit, în gândire, în întreaga noastră fiinţă.

  Capitolul VIII.

  PAŞI SPRE UNITATEA COSMICĂ A FIINŢEI NOASTRE.

  Disperarea fiinţei esenţiale. "Dintre toate refulările, cea a fiinţei esenţiale periclitează cel mai mult devenirea integrală a omului" ne spune J. Y. Leloup (L'enracinement et l'ouverture, Question de/Albin Michel, 1989).

  Corespunzător celor două dimensiuni ale realităţii, vom distinge şi în fiinţa umană o prezenţă vizibilă şi o alta invizibilă. Fiinţa vizibilă este eul nostru cu statut psihologic şi somatic supus tuturor legilor lumii sen-sibile şi manifeste: are un început, o dezvoltare şi un sfârşit. Este structura noastră efemeră pentru că în fie-care clipă din existenţă înregistrăm o altă realitate. Ceea ce numim, în consecinţă, realitate nu este decât aparenţa unui moment, sesizată de structurile noastre sensibile şi numai la nivelul capacităţii lor de extensie. În altă clipă şi la alt nivel de percepere se află o altă realitate.

  Acest aspect efemer al Realităţii a fost numit de spiritualitatea hindusă Maya, iluzie. Maya este vălul care ascunde fiinţei adevărata sa realitate, aceea esenţială şi eternă. La acest nivel al realităţii aparente s-ar înscrie suferinţa, boala, pentru că suntem supuşi dorinţei dictată de instincte.

  Fiinţa autentică, esenţială, este aceea care corespunde dimensiunii invizibile modelatoare a realităţii manifeste. În această dimensiune, care este consubstanţială psihismului nostru inconştient se află, după cum am văzut, un "savoir absolu", o Inteligenţă ordonatoare de univers.

  Expresia acestei dimensiuni arhetipale în noi este Sinele.

  Sinele este fiinţa noastră autentică, esenţială, aceea programată ab initio în arhetip, în primul