Sinele este reflectarea Universului în noi; este mesagerul Inteligenţei cosmice, plecat din acel ipotetic "Început" şi finalizat în fiinţa noastră. De aceea Sinele este martorul eternităţii din noi. S-a scris şi o carte cu acest subiect, (Le temoin de l'eternite de Henriette Yvonne Stahl, publicată în Franţa), în care este surprinsă, cu o extraordinară forţă de expresie, trăirea extatică a eului esenţial. Fiind expresia ultimei noastre realităţi, eul esenţial este reprezentarea ultimului nostru adevăr. Este Adevărul nostru absolut.

  În spiritul nostru inconştient ne comparăm în permanenţă statutul fiinţei din realitatea concretă cu acela al fiinţei noastre programate iniţial; ne comparăm fiinţa istorică, efemeră, cu aceea esenţială indusă în eternitatea Universului. Din acest motiv, când toate aparentele sunt în favoarea noastră, când raţional nimic nu ne lipseşte, undeva în adâncul fiinţei noastre rămâne un colţ de nefericire.

  Este tristeţea fiinţei noastre esenţiale care nu-şi găseşte ecou în lumea concretă, în viaţa trăită. Este strigătul fiinţei autentice care se simte sufocată, strivită, neîmplinită, nefericită.

  Este "umbra" eului nostru atemporal, care nu trăieşte în acord cu simbolul său primordial, cu arhetipul său cosmic. Este sentimentul amar al neîmplinirii fiinţei interioare.

  Naşterea unui om este un eveniment cosmic. Fiecare om vine pe lume purtând o marcă, un simbol, o semnătură înscrisă în arhetipul aflat la originea noastră. Aceasta este fiinţa noastră esenţială, programată iniţial.

  Potenţialităţile noastre fizice şi intelectuale îi sunt comunicate spiritului, care ia act de ele mai mult sau mai puţin distinct, nud mult sau mai puţin conştient. Sunt exprimate ca dorinţe, predispoziţii, talent. Din nefericire, evoluţia socială a unui om nu are totdeauna acea traiectorie favorabilă împlinirii fiinţei în ceea ce este esenţial pentru ea.

  Civilizaţia de tip occidental s-a ocupat, după cum am văzut, de universul nostru exterior, de satisfacerea dorinţelor şi necesităţilor fiinţei noastre concrete, ignorând universul interior, acela al fiinţei autentice.

  Amplificarea excesivă a universului exterior în de-favoarea celui interior, care a fost ignorat, a avut ca urmare o dezvoltare incompletă a personalităţi, o lipsă de armonizare în unitatea noastră psihologică, un dezacord între interiorul şi exteriorul nostru, între esenţă şi manifestare. De aici decurge incompletitudinea fiinţei umane. Omul nu se cunoaşte cu adevărat pe sine. Îl cunoaşte doar pe cel supus trebuinţelor, instinctelor actuale. Neavând în minte o altă proiecţie a sa, o privire sub unghiul eternităţii, va acţiona doar în funcţie de nevoile fiinţei lui biologice.

  A privi şi a vedea. Dominaţi de o lume a realităţii concrete percepută cu toate simţurile noastre, este greu să înţelegem o altă lume, pe care trebuie s-o percepem doar cu mintea. A înţelege lumea concretă ca fenomen înseamnă "a privi"; a înţelege lumea nemanifestă ca esenţă înseamnă "a vedea". Aceasta este explicaţia pe care i-o oferă un vrăjitor yaqui lui Carlos Castaneda ("Voir, les enseignements d'un sorcier yaqui", d. Gallimard, 1973). Drumul de la "a privi" la "a vedea" este drumul cunoaşterii sau "calea cu inimă", cum o numeşte autorul, şi acesta nu se obţine uşor. Scopul vieţii este acela de a găsi o "cale cu inimă", un drum spre realizarea în conştiinţă şi în trăirea concretă a realităţii esenţiale, a identităţii Sinelui cu Sursa.

  Există aşadar o cale, un drum spre noi înşine, spre adevărul ultim, spre esenţa noastră, spre eternitate.

  Cheia cunoaşterii. Din datele prezentate rezultă, după cum am văzut, existenţa unei inteligenţe care poate fi considerată ca sursă a întregului Univers, inclusiv a omului. Se im-pune în acest caz să luăm act conştient de existenţa sa şi să încercăm să-i descifrăm "intenţiile" exprimate prin legităţile sale de funcţionare pentru a şti ce ne rămâne de făcut. Aceasta este cheia întregii cunoaşteri omeneşti. Să înţelegem Sursa şi imperativele ei pentru a ne împlini menirea.

  Dacă la început a fost "logosul" exprimat prin inteligenţa ordonatoare de univers sau gândul creator, este uşor de înţeles că drumul spre reclădirea universului uman va trebui să aibă ca sursă tot un gând inteligent. Pentru că, după cum am văzut, gândurile sunt forţe ordonatoare de univers. Într-o exprimare metaforică, dar cu penetraţie în real, iniţial n-au fost decât "gândurile minţii cosmice" care au constituit informaţiile necesare transformării energiei din câmpul fundamental în substanţă şi fiinţă. La rândul lor, fiinţele umane sunt creatoare de înduri. S-ar părea că scopul trecerii noastre prin substanţă nu este altul decât acela de a crea noi înduri, noi informaţii, care se vor întoarce în câmpul fundamental, devenind sursă pentru noi ordonări de univers. Se încheie şi aici, ca în tot ceea ce există, un ciclu, un ciclu al fiinţei. Vom conveni, aşadar, că punctul de plecare al drumului spre noi va trebui să-1 constituie, ca şi la origini, inteligenţa, înţelepciunea unei gândiri.

  Calea spre zei. In lucrarea sa Homo universalis, Anton Dumitriu face o incursiune în istoria preocupărilor înregistrate de-a lungul timpului pentru atingerea perfecţiunii umane, perfecţiune pe care anticii o atribuiau doar zeilor. De aceea drumul spre perfecţiune a fost numit "calea spre zei".

  A ajunge la perfecţiune înseamnă ca omul să se apropie de zei, să fie asemănător lor înălţându-se, prin propriu efort, din lumea sensibilă a fenomenelor în aceea a esenţei, asimilată cu divinitatea. Această fiinţă esenţială existentă în profunzimea psihismului nostru şi care constituie obiectul tuturor eforturilor de perfecţionare a fost numită de către Anton Dumitriu homo universalis.

  Prin termenul de perfecţiune nu trebuie deci înţeles doar prezenţa unor calităţi şi a unui comportament în acord cu un anumit cod moral, ci accederea prin intelect şi acţiune la dimensiunea invizibilă a esenţei noastre. Acesta este de fapt drumul spre cunoaştere. Din acest motiv Platon îl numea "calea spre inteligibil". Platon compară starea omului, care este lipsit de cunoaşterea realităţii esenţiale, cu aceea a unor prizonieri înlănţuiţi de o stâncă. Eliberarea lor nu se poate obţine decât prin cunoaştere. În antichitate calea spre cunoaştere trecea prin "iniţiere", care însemna, după cum am subliniat deja, înscrierea insului pe orbita unei vieţi strict controlate. Ulterior aceste preocupări au