— Durerea e o amăgire.

— A, da, chiar aşa? îl întrebă Sălbaticul şi, luînd de jos o ramură mai groasă de alun, făcu cîţiva paşi înainte.

Ziaristul se repezi spre elicopter.

După aceea Sălbaticul fu lăsat o vreme în pace. Mai veniră cîteva elicoptere şi roiră pline de curiozitate în jurul turnului. Sălbaticul trase o săgeată în direcţia celui mai insistent dintre ele. Săgeata găuri podeaua de aluminiu a cabinei; se auzi un ţipăt strident şi aparatul ţîşni în sus ca o rachetă, cu toată forţa acceleraţiei pe care i-o putea da supercompresorul. Ulterior, celelalte elicoptere se ţinură la distanţă respectuoasă. Fără să mai ţină seamă de zumzăitul lor obositor (în imaginaţia lui, Sălbaticul se asemuia unuia dintre curtezanii fecioarei din Mátsaki, netulburat în strădaniile lui de gîngăniile înaripate), continuă să-şi sape viitoarea lui grădină. După o vreme, gîngăniile pisăloage ajungeau să se plictisească şi plecau; ceasuri de-a rîndul, cerul rămînea pustiu şi în slavă nu mai răsunau decît trilurile ciocîrliilor.

Era o căldură înăbuşitoare, în aer plutea ameninţarea tunetelor. Săpase toată dimineaţa, iar acum întins pe podea, se odihnea. Deodată gîndul la Lenina deveni o prezenţă reală, nudă şi tangibilă – cu pantofi şi şosete, parfumată – spunîndu-i „Dulceaţa mea!“ şi „Strînge-mă în braţe!“ Sfruntată tîrfă! Dar, vai, vai, braţele ei ţinîndu-l de după gît, sînii ei trăsăltînd provocator, gura ei! „Pe buze-n ochi era vecia.“3 Lenina… Nu, nu, nu, nu! sări în picioare şi, aproape gol cum era, ieşi în fugă din casă. La marginea bărăganului erau cîteva tufişuri de ienupăr argintiu. Se aruncă în hăţişul lor, şi îmbrăţişă – nu trupul mătăsos al dorinţelor lui, ci un braţ de ţepi verzi. Îl înţepară dureros în mii de locuri. Încercă să se gîndească la biata Linda, mută şi fără suflare, cu zvîrcolirile neputincioase ale mîinilor ei şi cu spaima aceea imperceptibilă în ochi. Biata Linda, pe care jurase să n-o dea uitării. Dar tot prezenţa Leninei îl obseda. Lenina, pe care îşi făgăduise s-o uite. Chiar şi în pofida înţepăturilor şi muşcăturilor acelora de ienupăr, carnea lui chinuită era conştientă de prezenţa ei, o realitate de care nu putea scăpa. „Dulceaţa mea, dulceaţa mea!… Păi dacă şi tu mă voiai, de ce nu m-ai…“

Biciul atîrna într-un cui, lîngă uşă, aflat la îndemînă în caz că mai soseau reporterii. Cuprins de o adevărată frenezie, Sălbaticul alergă înapoi în casă, smulse biciul din cui şi-l învîrti prin aer. Cozile împletite îl muşcară din carne.

— Stricato! Tîrfă! strigă el la fiecare lovitură, de parcă aceasta ar fi fost Lenina (şi nebuneşte, fără să-şi dea seama, tare ar fi vrut să fie chiar ea!), Lenina cea albă, caldă, parfumată şi neruşinată – pe care o biciuia astfel. Stricato! Şi apoi, cu disperare în glas: — Ah, Linda, iartă-mă. Iartă-mă, Doamne! Sînt rău. Sînt păcătos. Sînt… Nu, nu, nu, tîrfă, tîrfă ce eşti!

Din ascunzătoarea pe care şi-o construise cu grijă în pădure la o depărtare de numai trei sute de metri, Darwin Bonaparte, cel mai iscusit fotoreporter specializat în ştiri senzaţionale, angajatul Trustului Cinesenzorial, urmărise toată această scenă. În sfîrşit, răbdarea şi isteţimea îi fuseseră pe deplin răsplătite. Stătuse ascuns trei zile în trunchiul unui stejar artificial, trei nopţi se tîrîse pe burtă printre ierburi, ascunzînd microfoane printre tufele de grozamă, îngropînd fire în nisipul moale cenuşiu. Şaptezeci şi două de ore de trudă şi chinuri. Dar acum sosise momentul cel mare – cel mai mare, îşi zise Darwin Bonaparte, care avea răgazul să reflecteze, mişcîndu-se printre instrumentele lui, cel mai mare de cînd filmase el celebra peliculă senzorial-stereoscopică a nunţii gorilelor, cu toate urletele de rigoare.

Splendid, îşi zise în sinea lui cînd Sălbaticul îşi începu spectacolul uluitor. Splendid! Îşi ţinu camerele telescopice de luat vederi bine focalizate – fixate asupra obiectivului aflat în continuă mişcare; mări puterea aparatelor pentru a obţine un prim-plan al feţei aceleia schimonosite de furie (admirabil!); jumătate de minut comută pe filmarea cu încetinitorul („Ăsta o să fie de un efect comic irezistibil!“ îşi spuse); între timp, ascultă loviturile de bici, gemetele şi cuvintele demenţiale, rostite ca de un bolnav de friguri cuprins de delir, înregistrate între timp de banda sonoră a filmului, încercă un mic efect de amplificare („Da, mult mai bine, hotărît lucru!“); fu încîntat să audă, într-un moment cînd ţipetele se potoliseră, trilurile unei ciocîrlii; se rugă în sinea lui ca Sălbaticul să-i întoarcă spatele pentru a putea obţine un prim-plan al spinării sale însîngerate – şi aproape imediat („Ce noroc formidabil!“), binevoitor, Sălbaticul se întoarse şi-i oferi o imagine perfectă!

„Phii, ăsta a fost formidabil!“ îşi spuse în sinea lui cînd termină. „Efect formidabil!“ Îşi şterse faţa de sudoare. O să fie un film extraordinar, după ce o să-i pună ăia din studio efectele tactile. Aproape la fel de bun, gîndi Darwin Bonaparte, ca şi Viaţa amoroasă a Caşalotului – şi asta înseamnă grozav de mult, aşa să-mi ajute Ford!

Douăsprezece zile mai tîrziu, filmul Sălbaticul din Surrey fusese deja distribuit şi putea fi văzut, auzit şi simţit în toate cinematografele senzoriale de prim rang din Europa Occidentală.

Efectul filmului realizat de Darwin Bonaparte a fost imediat şi imens. În după-amiaza ce a urmat premierei, solitudinea acustică a lui John fu întreruptă brusc de sosirea unui uriaş roi de elicoptere.

El tocmai săpa în grădină – şi săpa şi în memorie, în propriile amintiri, răsturnînd brazdă după brazdă din esenţa gîndurilor lui. Moartea – şi înfipse cazmaua încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. „Şi fiecare ieri a luminat nebunilor pe-al morţii drum de colb.“4 Cuvintele lui erau străbătute de bubuitul convingător al