unui tunet. Mai ridică o cazma de pămînt. De ce murise Linda? De ce o lăsaseră să devină treptat-treptat mai puţin umană, iar în cele din urmă… Îl trecură fiorii. „Un hoit bun de sărutat.“5 Apăsă piciorul pe cazma şi o înfundă cu furie în pămîntul tare. „Ca muştele, pentru-un copil zburdalnic, aşa, pe lîngă zei, sînt muritorii. Ne nimicesc în joacă.“6 Iarăşi un tunet; cuvinte care se proclamau singure ca fiind adevărate – într-un fel, mai adevărate decît adevărul însuşi. Şi totuşi, acelaşi Gloucester îi numise „zei veşnic buni“.7 Pe urmă, nu uita „marea-ţi odihnă: somnul. Şi-l chemi ades; dar te-nspăimîntă moartea, ce-i tot un somn.“8 „Nimic mai mult decît un somn. Să mori; să dormi – visînd, mai ştii?“9 Cazmaua izbi iarăşi într-un bolovan. Se aplecă să-l ridice. „Ce vise pot răsări-n acest vis al morţii?…“10

Zumzetul de deasupra capului se prefăcu într-un huruit; şi deodată se trezi învăluit în umbră, parcă se interpusese ceva între el şi soare. Tresări şi ridică ochii de la cazma, se întrerupse din gîndurile lui; se uită în sus, uluit, cu mintea rătăcindu-i încă în cealaltă lume, mai adevărată decît adevărul, concentrată încă asupra imensităţilor morţii şi divinităţii; ridicînd privirea văzu, la mică înălţime deasupra lui, roiul de aparate zburătoare. Veneau ca lăcustele, rămîneau atîrnate în aer şi coborau de jur-împrejurul lui, pe bărăgan. Iar din burţile acestor lăcuste gigantice coborau bărbaţi în costume albe de flanelă artificială, femei în pijamale de şantung sintetic (căci era zăpuşeală) sau în şorturi de diftină şi hăinuţe fără mîneci, cu fermoarele semideschise – cîte un cuplu din fiecare elicopter. Peste cîteva minute se făcură mai multe duzini, formînd un cerc larg de jur-împrejurul farului, holbîndu-se la el, rîzînd, pocnind din aparatele de fotografiat, aruncîndu-i (ca unei maimuţe) arahide, pacheţele de gumă de mestecat cu hormoni sexuali, biscuiţi petit beurres cu extract de multiglandular. Cu fiecare moment ce trecea numărul lor creştea – căci acum şuvoiul traficului peste Spinarea Porcului era neîntrerupt. Ca într-un coşmar, zecile se prefăceau în sute şi apoi în noi şi noi sute.

Sălbaticul se retrăsese căutînd adăpost, iar acum, aflîndu-se în postura unui animal încolţit, îşi sprijinea spinarea de zidul farului, uitîndu-se pe rînd la toate chipurile, cu o groază mută, ca un om scos din minţi.

Fu smuls din această stupoare paralizantă şi trezit la realitatea imediată de un chewing-gum bine ţintit, care-l lovi în obraz. Un şoc de durere – şi iată-l treaz, treaz pe deplin şi furios la culme.

— Plecaţi! strigă el.

Maimuţa vorbise; se înălţă un hohot de rîs imens, urmat de un ropot de aplauze.

— Bunul nostru Sălbatic! Ura! Ura!

Şi prin babilonia aceea de strigăte deosebi unele care îi cereau desluşit:

— Biciul! Biciul! Biciul!

Acţionînd imediat sub impulsul acestui îndemn luă de după uşă mănunchiul de corzi împletite şi-şi ameninţă torţionarii.

Rezultatul fu un urlet însoţit de aplauze ironice.

Înaintă ameninţător spre ei. O femeie scoase un ţipăt de spaimă. Primul rînd de spectatori începu să dea înapoi din punctul ameninţat direct, dar imediat se cimentă la loc şi rămase ferm. Conştiinţa superiorităţii numerice copleşitoare le dădea privitorilor curioşi un curaj la care Sălbaticul nu se aşteptase din partea lor. Surprins de comportamentul lor, se opri şi-i îmbrăţişă cu privirea.

— De ce nu mă lăsaţi în pace? rosti el supărat, dar cu o notă plîngăreaţă în glas.

— Ia, bă, nişte migdale cu săruri de magneziu, îi zise bărbatul care ar fi fost prima victimă a atacului dacă Sălbaticul ar mai fi înaintat. Şi-i întinse un pacheţel, adăugînd cu un zîmbet linguşitor, puţin speriat: — Află de la mine că-s grozave. Şi sărurile de magneziu or să-ţi menţină tinereţea.

Sălbaticul nesocoti darul ce i se oferea:

— Ce vreţi de la mine? îi întrebă el, privind pe rînd chipurile ce se rînjeau la el. Ce vreţi de la mine?

— Biciul! răsunară de-a valma o sută de glasuri. Fă figura aia cu biciul. Să vedem şi noi chestia aia cu biciul.

Şi apoi, la unison, şi într-un ritm, încet, greoi:

— Noi-vrem-biciul! strigă mai întîi un grup din capătul primului rînd. Noi-vrem-biciul!

Ceilalţi preluară imediat lozinca şi aceasta fu repetată papagaliceşte, de nenumărate ori, într-un crescendo, pînă cînd, după cea de a şaptea sau a opta repetiţie, nu se mai rosti nici un alt cuvînt decît:

— Noi-vrem-biciul!

Acum strigau cu toţii laolaltă; şi, îmbătîndu-se singuri cu zarva aceea, cu unanimitatea lor, cu simţul ritmului care le aducea izbăvirea, s-ar fi zis că ar fi putut s-o ţină aşa ceasuri întregi – la infinit. Dar, cam pe la a douăzeci şi cincea repetare a lozincii, acţiunea fu întreruptă în mod surprinzător. Peste Spinarea Porcului sosise încă un elicopter, care rămase suspendat deasupra gloatei, iar apoi ateriză la cîţiva metri de Sălbatic, în spaţiul gol dintre şirurile de curioşi şi far. Uruitul asurzitor al elicelor acoperi pentru moment strigătele; apoi, de îndată ce aparatul atinse pămîntul şi motoarele se stinseră, lozinca răsună din nou, cu aceeaşi insistenţă monotonă şi răsunătoare:

— Noi-vrem-biciul! Noi-vrem-biciul!

Uşa elicopterului se deschise şi din el coborî mai întîi un tînăr blond cu faţa roşcovană şi apoi – în şort de diftină, cu bluză albă şi şapcă de jocheu – o tînără.

Văzînd-o, Sălbaticul tresări puternic, se trase înapoi şi