Tînăra rămase în faţa lui surîzîndu-i – şi zîmbetul ei era şovăielnic, implorator, aproape umil. Trecură cîteva secunde. Buzele i se mişcară – probabil că-i spunea ceva, dar şoapta ei fu acoperită de refrenul infernal al spectatorilor:

— Noi-vrem-biciul!

Tînăra îşi apăsă partea stîngă a pieptului cu amîndouă mîinile şi pe feţişoara ei frumoasă, de păpuşă, cu obrajii trandafirii, se ivi o expresie neclară, confuză, ciudată, de dorinţă tulburătoare. Ochii albaştri păreau să i se dilate şi străluciră mai tare; şi deodată, pe obraji i se prelinseră două lacrimi. Vorbi din nou, tot fără să fie auzită; apoi, într-un gest brusc de patimă, întinse mîinile către Sălbatic şi făcu un pas înainte:

— Noi-vrem-biciul! Noi-vrem-biciul!

Şi dintr-o dată căpătară ceea ce voiau.

— Tîrfă!

Sălbaticul se repezise la ea ca turbat.

— Dihoriţă!

Şi, ca scos din minţi, începu s-o biciuiască necruţător cu gîrbaciul.

Înspăimîntată, ea dădu să fugă, se împiedică şi căzu în iarbă.

— Henry! Henry! strigă ea, dar însoţitorul ei îmbujorat la faţă fugise şi se ascunsese după elicopter, în afara oricărei primejdii.

Cu un urlet triumfător, de încîntare, spectatorii rupseră rîndurile. Se produse o adevărată năvală care convergea spre acel pol magnetic al atracţiei. Durerea era o oroare fascinantă.

— „Dospeşte, dezmăţule, dospeşte!“11 strigă frenetic Sălbaticul mînuind din nou biciul.

Curioşii se strînseră în jur flămînzi de senzaţii tari, împingîndu-se şi călcîndu-se în picioare ca porcii la troacă.

— Ah, carnea, carnea! scrîşni printre dinţi Sălbaticul.

De data asta biciul se abătu asupra propriilor lui umeri.

— Ucide carnea, ucide-o!

Atraşi de fascinaţia pe care o exercita asupra lor oroarea durerii, iar pe dinăuntru îmboldiţi de acea deprindere a cooperării, de acea dorinţă de unanimitate şi izbăvire pe care le-o implantase atît de adînc, fără putinţă de eradicare, condiţionarea îndelungată, începură cu toţii să mimeze frenezia dementă a gesturilor lui, lovindu-se unul pe altul pe măsură ce Sălbaticul îşi pedepsea propria carne răzvrătită sau biciuia încarnarea aceea dolofană a josniciei care se zbuciuma în iarbă la picioarele lui.

— Ucide-o! Ucide-o! Ucide-o!… continuă să strige Sălbaticul.

Apoi, brusc, cineva începu să cînte „Orgie-beţie“ şi într-o clipă preluară cu toţii refrenul şi, cîntînd, începură să danseze. „Orgie-beţie“ iar, şi iar, şi iar, lovindu-se uşurel, în măsura de şase pe opt. „Orgie-beţie“…

Abia după miezul nopţii îşi luă zborul ultimul elicopter. Abrutizat de soma şi istovit de un acces îndelung de senzualitate, Sălbaticul dormea în tufăriş. Cînd se trezi, soarele era sus pe cer. Cîteva momente clipi ca o bufniţă năucită de lumină; apoi, brusc, îşi aminti totul.

— O, Dumnezeule! Dumnezeul meu! – şi-şi acoperi ochii cu mîna.

În seara aceea, roiul de elicoptere care traversă bîzîind Spinarea Porcului forma un nor întunecat de zece kilometri. Toate ziarele fuseseră pline de descrieri ale orgiei izbăvirii din seara trecută.

— Sălbaticule! strigară primii sosiţi, coborînd din elicopter. Domnule Sălbatic!

Nici un răspuns.

Uşa farului era întredeschisă. O dădură de perete şi intrară în penumbra iscată de obloanele coborîte. Printr-o arcadă din capătul încăperii zăriră scara ce urca spre etajele superioare. Exact sub plafonul arcadei se legăna o pereche de picioare.

— Domnule Sălbatic!

Încet, încetişor, fără grabă, ca două ace de busolă, picioarele se-ntoarseră spre dreapta; nord, nord-est, est, sud-est, sud, sud-sud-vest. Apoi făcură o pauză şi, după cîteva clipe, tot fără pic de grabă, se răsuciră spre stînga: sud-sud-vest, sud, sud-est, est…

1. Unchiul lui Hamlet luase şi coroana, şi pe soţia fratelui său, după ce-l otrăvise.

2. Aluzie la ziarul american tradiţional Christian Science Monitor („Monitorul sectei Ştiinţa Creştină“).

3. Antoniu şi Cleopatra, I, 3, 35, ed. cit., vol. 7, 1988, p. 376.

4. Macbeth, V, 5, 22-23, ed. cit., vol. 7, 1988, p. 323.

5. Hamlet, I, 2, 182.

6. Regele Lear, IV, 1, 38-39, ed. cit., vol. 7, 1988, p. 174.

7. Ibid., IV, 6, 221, p. 191.