marginea șoselei. Tîrziu, îl văzură pe căpitan. Călca nervos, cu picioarele lui scurte și privea tot înainte, încordat, parcă nu i-ar fi zărit încă. Se opri lîngă ei și răsuflă adînc.

— Marine, întoarce-te acasă și spune coniței să nu se impacienteze, că nu întîrzii mai mult de un sfert de ceas.

După ce soldatul dispăru, se apropie mai mult de Brînduș.

— Cine ți-a spus că Agripina a rămas repetentă? îl întrebă el în șoaptă. Întîi și întîi că nu e adevărat, e o calomnie. Dar cine ți-a spus?

— Nu mi-a spus nimeni, vorbi calm Brînduș. Asta e de la mine. Știam că nu e adevărat, dar am spus-o așa, ca să văd ce-are să facă Valentin.

— Brînduș, îl întrerupse căpitanul, tu ești un mare pezevenghi! Tu faci pe prostul ca să-ți bați joc de mine și de familia mea, dar să nu crezi că eu am să înghit la infinit afronturi și aluzii de la un mucos ca tine. Întîi și întîi, cum îți închipui tu că eu, căpitanul Lopată, am să cred că ți-a venit să spui așa, deodată, din senin, din iarbă verde, că fata mea a rămas repetentă? De unde una pînă la alta? De ce să-ți vină tocmai lucrul ăsta în minte, că fata mea a rămas repetentă? De ce tocmai chestia asta cu repetenția? Ce-ai înlemnit așa? strigă el văzînd că Brînduș îl privește drept în ochi, fără să spună nimic. Răspunde!

— Mă gîndeam ce să vă răspund, începu Brînduș cu gravitate, și tocmai m-ați întrerupt cînd mă gîndeam.

Căpitanul îl apucă de braț și-l scutură de cîteva ori, dar începură să se audă voci în susul șoselei, parcă un grup gălăgios ar fi ieșit dintr-o curte și căpitanul, cu un efort, se stăpîni.

— Eu îți vorbesc prietenește, reîncepu el coborînd din nou glasul. Poți să ai toată încrederea în mine. Nu-ți fie frică, n-am să-ți fac nimic.

— Nu mi-e frică, spuse Brînduș, dar nu știu cum să vă explic… Ca să puteți înțelege, ar trebui să cunoașteți un secret al meu. Și asta mă gîndeam cînd m-ați întrerupt: cum să vă spun secretul?

Căpitanul îl privi adînc, silindu-se parcă să-i ghicească gîndul.

Două perechi tinere se îndreptau spre ei, vorbind tare.

— Am și eu secretele mele, începu brusc căpitanul, cu un glas mai nuanțat, în care răzbătea chiar și simpatie, dar toate sînt în legătură unul cu altul, dacă înțelegi ce vreau să spun. Bunăoară, nu știu dacă ai băgat de seamă, astă seară, în timpul match-ului, aveam un secret cu Valentin, îl învățasem mai dinainte cum să-ți aplice un swing cu stînga, urmat de o directă cu dreapta, ca să te facă knock-out. Dar vezi că secretul ăsta era în legătură cu match-ul.

Se întrerupse ca să-și aprindă o țigară și trase lung primul fum.

Perechile trecură pe lîngă ei, continuînd să vorbească.

— Așa sînt secretele, reluă căpitanul după ce grupul se depărtase. Întotdeauna sînt în legătură unul cu altul. Dar ce-au a face secretele personale cu Agripina? De unde ți-a venit ție să spui că Agripina a rămas repetentă? Ai mai spus asta la cineva?

— Nu. N-aș fi putut s-o spun, pentru că știam că nu e adevărat. Am spus așa, în glumă, ca să văd ce are să facă Valentin. Poate s-ar fi supărat și ar fi sărit la mine și atunci ne-am fi apucat la bătaie, dar de-adevăratelea, fără mănuși.

— Ah! exclamă căpitanul, parcă ar fi început să se dumirească. Înțeleg ce vrei să spui. Ai vrut așa, ceva, ca un fel de idee, ca să-l provoci pe Valentin, să-l înfurii…

— Da, făcu Brînduș.

— Ai vrut să-l insulți.

— Da.

— Dar cum ți-ai permis tu, un mîrlan din Breaza, să-mi insulți familia? izbucni căpitanul, mîniindu-se din nou. Dacă te-auzea cineva? Te-auzea cineva din stradă și mîine toată lumea bună ar fi aflat că Agripina a rămas repetentă?

— Nu putea să audă, se apără Brînduș. Am vorbit foarte încet, ca să mă audă numai el, Valentin.

— Aveai ce-aveai cu el, că te snopise la box.

— Da.

Cîtva timp nu se auziră decît greierii. Căpitanul tăcuse și se scărpina nervos și dezorientat la ceafă.

— Ești al dracului, reîncepu el tîrziu. Ești un individ curios și-al dracului. Cînd ai mănușile în mînă, nu te aperi, îl lași pe Valentin să te umple de sînge și după aceea cînd eu, arbitrul, am proclamat demult sfîrșitul match-ului, tu îmi insulți familia și vrei să te iei la bătaie cu pumnii, ca haimanalele de pe maidan.

Brînduș tăcea, continuînd să-l privească.

— Dar cum paștele mă-si te-ai gîndit tocmai tu la asta, că Agripina, fată cultă, a rămas repetentă? Cum ți-o fi venit ție tocmai lucrul ăsta în cap? De ce n-ai inventat altceva?

Se opri cîteva clipe, apoi izbucni deodată, ridicînd amenințător brațul:

— Să nu te prind că mai spui la cineva, că te omor în bătaie! Te bat cu cravașa de te las lat! Te las lat! repetă cît putu mai rar.

A doua zi, către apusul soarelui, Brînduș nu se mai opri la rîpă să privească încrucișarea trenurilor. Porni pe șosea și după cîtva timp apucă la întîmplare o cărăruie și începu să urce dealul. Înainta după obiceiul lui, fără grabă și totuși spornic, cu mîinile în buzunarele pantalonilor, concentrat. Curînd pătrunse într-un luminiș și se așeză pe iarbă. Fuseseră vilegiaturiști pe aici. Locul era plin de jurnale și hîrtii unsuroase și Brînduș le privi pe fiecare cu atenție, ca și cum ar fi vrut să și le întipărească în minte. Cînd soarele se retrase și de aici, se ridică brusc și plecă mai departe, spre costișa primăriei, unde se cosise de curînd fînul. Dar se auzi deodată strigat din urmă: „Hei, băiețaș!” și întoarse capul. La vreo zece pași, o fată îi făcea semn cu mîna s-o aștepte. Era blondă, aproape palidă și foarte înaltă, uscățivă, cu brațele neașteptat de lungi. Cînd se apropie de el, Brînduș observă că are ochii albaștri, dar atît de șterși, încît păreau decolorați. Gura îi era curios desenată,