Azi am făcut oprirea finală. Radiatoarele, iluminatul, computerul principal etc. Toate componentele pe care nu le-am șterpelit pentru călătoria spre Schiaparelli.

Aș fi putut să le las pornite. Oricum nu i-ar fi păsat nimănui. Dar procedura inițială pentru ziua solară 31 (care ar fi trebuit să fie ultima zi a misiunii pe suprafață) era oprirea completă a habitatului și dezumflarea lui. NASA n-a vrut un cort mare plin de oxigen combustibil lângă VAM în momentul lansării acestuia.

Presupun că am făcut-o ca omagiu adus misiunii Ares 3, așa cum ar fi putut fi. O bucățică din ziua solară 31 pe care n-am mai apucat-o niciodată.

Odată ce am oprit totul, a rămas numai o tăcere sinistră. Am petrecut 449 de zile solare ascultând radiatoarele, dispozitivele de evacuare și ventilatoarele. Acum era o liniște mormântală. O tăcere sinistră, greu de descris. Am mai fost plecat din habitat și altădată, dar întotdeauna în rover sau într-un costum pentru EVA, care au fiecare câte o mașinărie gălăgioasă.

Dar acum nu mai era nimic. N-am realizat niciodată ce liniște profundă e pe Marte. E o lume deșertică, practic fără atmosferă care să transmită sunetul. Îmi puteam auzi bătăile inimii.

Mă rog, ajunge cu filozofatul.

Acum sunt în rover. (Ar trebui să fie evident, din moment ce computerul principal al habitatului este oprit pentru totdeauna.) Am doi acumulatori plini, toate sistemele sunt pregătite și mă așteaptă patruzeci și cinci de zile solare de condus.

Schiaparelli sau nimic!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 458

Mawrth Vallis! În sfârșit am ajuns!

De fapt, nu e o realizare impresionantă. Călătoresc doar de zece zile solare. Dar e un jalon psihologic bun.

Roverul și sistemul meu cârpit de menținere a vieții funcționează deocamdată admirabil. Cel puțin atât cât te poți aștepta de la un echipament folosit de zece ori mai mult decât fusese planificat.

Azi e cea de-a doua mea zi de aer (prima a fost acum cinci zile solare). Când am conceput schema asta, m-am gândit că zilele de aer o să fie cumplit de plictisitoare, dar acum abia le aștept. Sunt zilele mele libere.

Într-o zi normală mă scol, împăturesc dormitorul, stivuiesc celulele solare, conduc patru ore, așez celulele solare, desfășor dormitorul, verific tot echipamentul (în special șasiul și roțile roverului), apoi dau un raport de stare în cod Morse pentru NASA, dacă găsesc suficiente pietre în jur.

Într-o zi de aer, mă trezesc și pornesc oxigenatorul. Panourile solare sunt deja scoase din ziua anterioară. Totul e pregătit. Pe urmă lenevesc în dormitor sau în rover. Am toată ziua pentru mine. Dormitorul îmi oferă suficient spațiu ca să nu mă simt întemnițat, iar în computer sunt suficiente emisiuni TV căcăcioase cu care să mă delectez.

Tehnic, am intrat în Mawrth Vallis de ieri, dar n-am aflat asta decât uitându-mă pe o hartă. Intrarea în vale este atât de largă, încât n-am văzut în nicio direcție pereții canionului.

Dar acum sunt cu siguranță într-un canion. Iar fundul acestuia este frumos și neted. Exact ce speram. E uimitor; valea asta n-a fost făcută de un râu care a săpat-o lent în timp. A fost făcută de un mega-diluviu într-o singură zi. Trebuie să fi fost un spectacol pe cinste.

Un gând ciudat: nu mai sunt în Acidalia Planitia. Am petrecut 457 de zile solare acolo, aproape un an și jumătate, și n-o să mă mai întorc niciodată la ea. Oare cândva, în viitorul îndepărtat, mă va cuprinde nostalgia după ea?

Dacă există un „viitor”, m-aș bucura să am parte de puțină nostalgie. Dar deocamdată nu vreau decât să ajung acasă.

•

— Bine ați revenit la „Raportul CNN despre Mark Watney”, spuse Cathy către cameră. Vorbim cu invitatul nostru obișnuit, domnul doctor Venkat Kapoor. Domnule Kapoor, presupun că publicul își dorește să afle: e Mark Watney sortit pieirii?

— Sperăm că nu, dar îl așteaptă o adevărată provocare, răspunse Venkat.

— După cele mai recente date de la sateliți, furtuna de nisip din Arabia Terra nu slăbește deloc și va bloca optzeci la sută din lumina solară.

— Corect.

— Și singura sursă de energie a lui Watney sunt panourile lui solare, corect?

— Da, așa este.

— Roverul lui improvizat poate să funcționeze cu douăzeci la sută din energie?

— N-am găsit nicio soluție să facem posibil acest lucru, nu. Numai sistemul de menținere a vieții consumă mai mult de-atât.

— Cât o să dureze până o să intre în furtună?

— Tocmai a intrat în Mawrth Vallis. Cu viteza actuală, o să ajungă la marginea furtunii în ziua solară 471. Adică peste douăsprezece zile.

— Cu siguranță o să vadă că e ceva în neregulă, spuse Cathy. Cu vizibilitatea atât de scăzută, n-o să dureze mult până o să-și dea seama că va avea o problemă cu celulele solare. În momentul acela n-ar putea pur și simplu să se întoarcă?

— Din nefericire, totul e împotriva lui, zise Venkat. Marginea furtunii nu e o linie magică. E doar o zonă în care praful devine puțin mai dens. O să fie din ce în ce mai dens, pe măsură ce continuă călătoria. Diferența nu o să fie ușor de remarcat; fiecare zi o să fie un pic mai întunecată decât cea dinainte. Prea puțin ca să bage de seamă. O să meargă sute de kilometri, întrebându-se de ce scade eficiența panourilor lui solare, până să-și dea seama că există o problemă cu vizibilitatea. Iar furtuna se deplasează spre vest, în timp ce el merge spre est. O să fie prea adânc intrat în ea ca să mai poată ieși.

— Asistăm pur și simplu la desfășurarea unei tragedii? zise Cathy.

— Întotdeauna există speranță, spuse Venkat. Poate că o să-și dea seama mai repede decât credem noi și o să facă la timp cale întoarsă. Poate că furtuna o să se împrăștie în mod neașteptat. Poate că el o să găsească o cale să-și păstreze sistemul de menținere a vieții funcțional cu mai puțină energie decât credeam noi că