Cealaltă lecţie este de natură mai generală: semnele exterioare ale puterii şi autorităţii pot fi contrafăcute frecvent cu o spoială superficială. Să ne întoarcem la domeniul titlurilor pentru a analiza un exemplu.

  Acest exemplu implică un experiment ce este, în multe privinţe, unul dintre cele mai înspăimântătoare pe care le cunosc.

  Un grup de cercetători compus din doctori şi asistente care aveau legături cu trei spitale din vestul ţării, au devenit tot mai preocupaţi de supunerea mecanică a asistentelor faţă de ordinele doctorilor. Cercetătorilor li s-a părut că şi cele mai bine pregătite asistente nu-şi foloseau suficient cunoştinţele şi priceperea pentru a verifica judecata doctorilor şi atunci când primeau instrucţiuni din partea doctorilor pur şi simplu le respectau.

  Am văzut deja cum acest proces a fost răspunzător de administrarea picăturilor pentru ureche în rect. Dar cercetătorii susmenţionaţi au dus lucrurile puţin mai departe.

  Mai întâi, ei au vrut să afle dacă asemenea cazuri erau incidente izolate sau reprezentau un fenomen larg răspândit.

  În al doilea rând, ei voiau să examineze problema în contextul unei erori de tratament serioase – prescrierea unei supradoze dintr-un medicament neautorizat unui pacient spitalizat.

  În final, ei voiau să vadă ce se va întâmpla dacă înlăturau fizic figura cunoscută a autorităţii şi o înlocuiau cu o voce necunoscută care oferea la telefon cea mai slabă dovadă a autorităţii – îşi aroga titlul de „doctor”.

  Unul dintre cercetători a adresat un apel telefonic cu conţinut identic unui număr de douăzeci şi două de asistente aflate pe diverse poziţii în secţii de chirurgie, interne, pediatrie şi psihiatrie. El s-a identificat ca medic al spitalului şi a dat instrucţiuni fiecărei asistente să administreze douăzeci de miligrame dintr-un medicament (Astrogen) unui anumit pacient internat. Existau patru motive excelente ca o asistentă să fie precaută când acţionează în virtutea unui astfel de ordin:

  (1) Prescripţia fusese transmisă prin telefon, ceea ce încălca direct reglementările spitalului.

  (2) Medicamentul însuşi era neautorizat; Astrogenul nu fusese autorizat spre folosinţă şi nici nu figura pe lista stocului de medicamente al secţiei respective.

  (3) Doza prescrisă era evident prea mare şi periculoasă. Instrucţiunile de pe cutia medicamentului indicau limpede că „doza zilnica maximă” era de doar zece miligrame, adică jumătate din cea care fusese ordonată.

  (4) Ordinul fusese dat de un om pe care asistenta nu-l întâlnise niciodată, nu-l văzuse şi nici măcar nu mai vorbise cu el la telefon înainte.

  Şi, cu toate acestea, în 95% dintre cazuri asistentele s-au dus direct către farmacia secţiei, au ridicat doza de Astrogen ordonată şi s-au îndreptat spre salonul pacientului spre a-i administra medicamentul. În acest moment, asistentele au fost oprite de un observator secret care a dezvăluit natura experimentului.

  Aceste rezultate sunt într-adevăr înspăimântătoare. Faptul că 95% dintre asistentele de carieră s-au supus, fără ezitare, unei instrucţiuni evident incorecte trebuie să ne dea tuturor motive de îngrijorare în calitate de posibili pacienţi ai spitalelor. Având în vedere estimarea recentă a Administraţiei Statelor Unite ale Americii pentru Finanţarea Sănătăţii precum că rata erorii în medicaţia zilnică este de 12% în spitalele americane, rezultă că o spitalizare mai lungă de o săptămână face posibil să fim victimele unei asemenea erori. Studiul de mai sus evidenţiază că greşelile nu sunt deloc limitate la omisiuni neînsemnate în administrarea unor medicamente nepericuloase precum picăturile pentru ureche ci că ele pot fi gafe grave şi periculoase.

  Interpretând constatările lor neliniştitoare, cercetătorii au ajuns la următoarea concluzie instructivă:

  Într-o situaţie de viaţă reală, corespunzătoare celei din experiment, ar trebui să existe, în teorie, două inteligenţe profesionale – doctorul şi asistenta – care să conlucreze pentru a asigura punerea în practică a unei proceduri date într-o manieră benefică pentru pacient sau, cel puţin, care nu este în dauna lui. Experimentul sugerează cu putere că, din diverse motive practice, una dintre aceste inteligenţe nu este funcţională.97

  Pare că, bazându-se pe instrucţiunile doctorilor, asistentele şi-au pus în cui „inteligenţa profesională” şi au trecut pe o formă de răspuns automat. Nimic din considerabilul volum de cunoştinţe şi practică medicală nu a fost folosit în luarea deciziilor. În loc de aceasta, deoarece supunerea faţă de o autoritate legitimă a fost întotdeauna preferată şi eficientă în mediul lor de muncă, asistentele au devenit dispuse să treacă la un comportament de supunere automată. Cel mai instructiv este faptul că au mers atât de departe în această direcţie încât greşeala lor nu a venit ca răspuns faţă de o autoritate reală, ci ca răspuns la simbolul de autoritate cel mai uşor de falsificat – un simplu titlu.98

  Hainele.

  Un al doilea tip de simbol al autorităţii, care poate declanşa o supunere mecanică, îl reprezintă hainele. Deşi ele sunt mai tangibile decât un titlu, acest înveliş al autorităţii este absolut la fel de uşor de falsificat. Dosarele poliţiei sunt burduşite cu date despre artişti ai înşelătoriei a căror măiestrie include şi schimbarea rapidă a ţinutei.

  La fel ca nişte cameleoni, ei adoptă albul spitalelor, negrul preoţilor, verdele armatei sau albastrul poliţiei, după cum o cere situaţia, pentru a obţine un avantaj maxim. Victimele lor realizează prea târziu că veşmântul autorităţii nu poate fi deloc o garanţie.

  O serie de studii ale expertului în psihologie socială, Leonard Bickman, ne dau o indicaţie despre cât poate fi de dificil să rezişti solicitărilor care vin din partea unor persoane care poartă veşminte „cu autoritate”.

  Procedeul de bază al lui Bickman era să ceară trecătorilor de pe stradă să fie de acord cu vreo solicitare ciudată (să ridice de pe jos o pungă de hârtie aruncată acolo, să aştepte pe partea opusă indicatorului pentru staţie de autobuz). În jumătate din cazuri, solicitantul – un bărbat tânăr – era îmbrăcat în haine de stradă normale; în restul timpului era îmbrăcat în uniforma unui agent de pază. Indiferent de felul solicitării, mult mai mulţi oameni se supuneau solicitantului când acesta purta o uniformă de agent de pază.

  Deosebit de relevantă a fost o versiune a