Şi viaţa noastră este cea pe care o avem. Ar fi naiv să ne imaginăm că aceste informaţii devin imediat operante pentru toată lumea. Accederea la o conştiinţă superioară situată în planul realităţii ultime nu este posibilă în această etapă din evoluţia noastră decât pentru un număr limitat de oameni. Am discutat deja motivele. Abordarea lor este însă necesară pe de o parte în unitatea lucrării, iar pe de altă parte multe dintre acestea constituie un real ghid de viaţă, o veritabilă artă de a trăi, utilă tuturor, chiar dacă nu toţi suntem sortiţi să dăm aici mâna cu eternitatea.

  Dacă efectul concret al acestor tehnici care învaţă omul să trăiască în acord cu natura nu este pentru toţi oamenii acela al transcenderii la o altă cunoaştere, în mod cert toţi cei care au voinţă să şi le însuşească pot ajunge la o optimizare în plan funcţional. Este şi motivul pentru care tradiţii spirituale antice au inspirat soluţii de uz preventiv şi curativ larg răspândite în lumea modernă, multe dintre acestea înscriindu-se în sfera de acţiune psihologică.

  În esenţă este vorba de însuşirea unei tehnici de conservare, utilizare şi amplificare a energiei noastre biologice.

  Scăderea cantităţii de energie sub nivelul optim funcţional prin consum excesiv sau prin pierderi parazite ne scade randamentul în activitate şi ne face vulnerabili în faţa bolii. S-a dezvoltat ca urmare o ştiinţă a evitării pierderii inutile de energie, o tehnică de amplificare şi de utilizare eficientă a sa. In acest scop, plecându-se de la adevărurile naturii s-a creat o ştiinţă a comportamentului psihologic, a mişcării, a alimentaţiei, a respiraţiei, a corpului fizic etc.

  Discursul asupra metodelor utilizate în scopul optimizării fiinţei umane în toate planurile sale funcţionale necesită precizarea în prealabil a câtorva noţiuni.

  Undele creierului. După cum am discutat în capitolul despre fizica viului, orice structură vie generează prin funcţionare un biocurent. Ca urmare şi creierul uman generează biocurenţi, care au fost clasaţi în mai multe tipuri, după criteriul frecvenţei şi amplitudinii. După forma lor sinusoidala în înregistrările grafice au fost numiţi impropriu unde cerebrale. De aici şi termenul de undele creierului.

  În funcţie de frecvenţa acestor biocurenţi se disting următoarele ritmuri cerebrale, denumite după litere din alfabetul grecesc: alfa, beta, delta şi teta.

  Ritmul delta (0,5 – 3 c/s). Apare la creierul imatur al copilului până la vârsta de 2-3 ani, în somn şi în suferinţe cerebrale.

  Ritmul teta (3 -7 c/s). Constituie ritmul de bază al copilului între 2 şi 7 ani. La adultul normal se întâlneşte în procent de 10-15% din totalitatea traseului electroencefalografic. Peste această limită are o semnificaţie patologică.

  Ritmul alfa (8 – 12 c/s). Constituie expresia activităţii electrice de fond a creierului la omul normal aflat în stare de veghe şi de repaus psihosenzorial. Apare în momentul în care subiectul rămâne cu ochii închişi, nu primeşte nici un stimul din afară şi se află în repaus psihic. Orice stimul – ca zgomotul, efortul de gândire – determină blocarea ritmului alfa. Corespunde introspecţiei, unei "priviri" în interiorul nostru.

  Ritmul beta (frecvenţa peste 13 c/s). Corespunde stării de activitate cerebrală. Este expresia electrocorticală a orientării spre exterior a conştientei noastre. Când percepem lumea exterioară suntem în ritm beta.

  Înregistrarea activităţii electrice corticale se efectuează în clinică în scopul decelării unor stări patologice ale creierului. În mod normal ia un om adult pe o înregistrare electroencefalografică apar unde alfa, beta şi, într-o proporţie redusă (sub 10-15%), unde teta de mică amplitudine. Pentru a înregistra ritmul alfa se cere subiectului să rămână cu ochii închişi şi să nu se gândească la nimic. Apariţia unui stimul, cum ar fi spre exemplu unul luminos, prin deschiderea ochilor, întrerupe ritmul alfa aducând unde beta.

  Starea alfa. Reprezentând o stare de repaus psihic şi senzorial, înseamnă că formaţia reticulată este în mare parte dezaferentată de stimulii veniţi din periferie şi din interiorul organismului. La rândul său, formaţia reticulată îşi va reduce fluxul de impulsuri nervoase trimis spre scoarţa cerebrală. Consecinţa va fi o stare de repaus, de relaxare, de minimă activitate şi, ca urmare, de potenţial energetic maxim. Decurg de aici alte efecte: o mai mare receptivitate a creierului, o capacitate de coordonare a funcţionalităţii organismului crescută, o altă eficienţă prin utilizarea potenţialităţilor neactualizate în mod obişnuit.

  Ritmului alfa i s-a acordat o atenţie aparte în cercetările efectuate, îndeosebi în deceniul al şaselea, când s-a constatat prezenţa sa prelungită în stările de conştientă modificată pe care le realizau practicanţii unor sisteme orientale de antrenament psihosomatic.

  Elmer Green şi soţia sa întreprind un studiu în acest sens în laborator. După un anumit timp de antrenament, studenţii lor reuşeau să obţină o stare intermediară exprimată electroencefalografic prin unde alfa, şi teta, iar pe plan psihic printr-o senzaţie de reverie. Au definit starea creată prin termenul de reverie creatoare.

  Eliberarea conştientei de stimuli senzoriali externi ne facilitează orientarea spre interiorul nostru. Devine o conştientă care se poate extinde în profunzimea universului nostru psihologic penetrând în lumea subconştientului – sediu nu numai al funcţiilor de comandă involuntare ci şi al pulsiunilor afective şi creatoare. Se obţine în acest mod acces la zonele "tainice" ale subconştientului, unde este depozitată informaţia arhetipală şi motivaţia fiinţei autentice. Se ajunge la cunoaşterea Sinelui, a eului nostru autentic, a adevărului despre noi.

  În baza experienţelor de laborator amintite, Elmer Green este convins că omul poate învăţa să converseze cu propriul său subconştient, să se cunoască astfel pe sine, beneficiind de imensele potenţialităţi neutilizate ale creierului său.

  Spiritualitatea orientală s-a ocupat, după cum vedem, de fiinţa noastră interioară, aceea autentică, programată în arhetipul iniţial. Ştiinţele moderne s-au ocupat de sfera de activitate exterioară, de realitatea noastră fenomenologică. Spuneam că omul complet trebuie să întrunească ambele forme de cunoaştere – prin realizarea unei simbioze între exterior şi interior, a unei sinteze între vechi şi nou, între sugestia antichităţii şi posibilităţile ştiinţelor moderne. Acesta este drumul spre optimizarea noastră, spre completitudine, "calea spre zei".

  I? Io/eedbacÂ: -ul. Spargerea barierei dintre