conştient şi inconştient, dintre voluntar şi involuntar, a fost sugerată de sistemele orientale de antrenament psihosomatic, dar validarea lor în lumea modernă a impus studii experimentale extinse, inclusiv pe animale de laborator.

  Istoria biofeedback-ului începe în 1958 când Joe Kamya (Institutul de Neuropsihiatrie Langley Porter din San Francisco) îşi propune să studieze posibilitatea de a controla undele emise de propriul nostru creier.

  Fenomenul de feedback, cu sensul de conexiune sau legătură inversă, apare după cum se ştie bine astăzi, odată cu cibernetica. Norbert Wiener îl împrumută din radiotehnică şi îl consideră ca fiind un principiu fundamental de reglare automată a funcţionalităţii în organismele vii şi în maşini.

  Prin biofeedback se urmăreşte posibilitatea de a obţine controlul conştient, deci voluntar al unor funcţii involuntare aflate sub comanda inconştientului. Este o preluare în sarcină conştientă a unor funţii involuntare. Pentru a putea obţine acest control conştient este nevoie ca aceste funcţii involuntare să fie sesizate. Retragem rapid mâna de pe un obiect încins, ne îmbrăcăm când ne este frig tocmai pentru că am sesizat aceste diferenţe de temperatură. Dar nu sesizăm excesul factorilor humorali care exercită un efect nociv asupra vaselor de sânge, nu sesizăm procesele de digestie, circulaţie, metabolice etc. Care ies din câmpul conştientei. Dacă toate acestea ar putea fi sesizate de conştienţa noastră, atunci ar acţiona ca şi în cazul factorilor de mediu extern, prin controlul asupra lor. In consecinţă, problema care se ridică este aceea de a face accesibile conştientei evenimentele noastre interne, să putem "vedea" şi "auzi" propriile noastre organe. Odată ajunşi aici nu ne mai rămâne decât să învăţăm să le comandăm. In acest scop au fost gândite mai multe soluţii. De exemplu, impulsurile electrice prezente la nivelul tuturor organelor interne au fost culese şi convertite într-o formă sesizabilă conştientei – sunet, lumină, culoare etc. Şi retrimise creierului sub formă de "comenzi" adecvate. Acesta este biofeed-back-ul.

  Studiul prin experiment pe animale efectuat de Miller a condus la obţinerea controlului asupra funcţiilor vegetative întocmai cum se întâmplă la practicanţii sistemului Yoga. Pentru a obţine comanda asupra undelor creierului, Miller a ales pentru experiment pisicile. A imaginat în acest scop un model experimental. Pisicile erau conectate la electrozi implantaţi în zone din creier a căror excitaţie procura plăcere. Se urmărea concomitent aspectul biocurenţilor cerebrali. Ori de câte ori o pisică reuşea să coboare frecvenţa undelor cerebrale era răsplătită prin plăcere, expediindu-se un stimul electric în centrul respectiv. Alte pisici erau răsplătite în acelaşi mod dacă îşi ridicau frecvenţa undelor cerebrale. S-au obţinut astfel două grupe de pisici: unele care au învăţat să-şi scadă frecvenţa undelor cerebrale şi altele care au învăţat să o crească.

  Observarea lor a evidenţiat stări de comportament diferite. Pisicile din primul grup (cu unde lente) stăteau imobile. Pisicile din al doilea grup (cu unde de frecvenţă crescută) se aflau într-o continuă mişcare, agitaţie. Determinările biochimice au evidenţiat la animalele care au învăţat să-şi accelereze pulsaţiile cordului şi să-şi crească frecvenţa undelor cerebrale existenţa unui titru crescut de catecolamine în raport cu celelalte. De aici neliniştea, agitaţia. Extrapolând concluziile acestui experiment la om vom înţelege uşor ce înseamnă să dispunem de o metodă de reducere a catecolaminelor din sânge, ştiut fiind că prezenţa lor în exces condiţionează anxietatea, boli cardiovasculare etc.

  În concluzie, experimentele efectuate pe om şi animale de laborator, ca şi experienţa milenară demonstrată de practicanţii unor sisteme de antrenament psihosomatic de origine orientală au demonstrat fără dubii că este posibilă spargerea barierei dintre conştient şi inconştient, dintre voluntar şi involuntar. Omul poate învăţa să dirijeze activitatea involuntară a organismului prin convertirea ei într-un semnal sesizabil care să-i permită aducerea acestuia în câmpul conştientei.

  Procedeul şi-a găsit şi o imediată aplicabilitate de ordin medica. In mod teoretic, o persoană poate învăţa să controleze orice proces fiziologic ce poate fi conştientizat printr-o tehnică oarecare. S-a reuşit până acum să se exercite un control voluntar asupra biocurenţilor cerebrali, pulsaţiilor inimii, vaselor sanguine, variaţiilor diametrului papilar, secreţiei glandelor endocrine, secreţiilor digestive etc.

  S-a reuşit să se obţină rezultate satisfăcătoare prin tehnica biofeedback-ului în migrenă, anxietate, insomnie, hipertensiune arterială esenţială în prima sa fază, tulburări de ritm cardiac, unele atrofii musculare de origine centrală şi periferică ş.a.

  Sub raportul eficienţei terapeutice trebuie spus că biofeedback-ul, asemenea altor metode, nu poate fi privit ca un remediu absolut şi universal. Mai întâi, pentru că nu toţi oamenii reuşesc să-şi însuşească la fel de uşor metoda. S-a constatat chiar că animalele de laborator învaţă mai uşor decât omul. Cei mai maleabili la modelare s-au dovedit a fi tinerii, atleţii, cei cu preocupări artistice.

  Efectele stării de relaxare sau stării alfa. Validarea ştiinţifică a stării de relaxare, care corespunde psihologic unei conştiente modificate iar neurofiziologic unui ritm alfa, a determinat, după cum era de aşteptat, şi o serie de studii la nivel metabolic.

  Intrarea în stare de relaxare este urmată după câteva minute de încetinirea ritmului cardiac şi respirator şi de scăderea uşoară a valorilor tensiunii arteriale. Sunt modificări fiziologice caracteristice stării de calm, binecunoscute şi până acum. Extinderea acestei stări dincolo de repausul obişnuit se obţine numai prin însuşirea unor tehnici de concentrare. Electroencefalografic nu mai este doar o stare alfa, pentru că apare un important procent de teta intricat cu alfa, de unde şi denumirea de stare "alfa-teta".

  Cercetările întreprinse până acum au evidenţiat o diminuare a consumului de oxigen, explicată prin reducerea activităţii organismului şi deci şi a metabolismului. Măsurarea acidului lactic în sânge a evidenţiat o importantă scădere a acestuia, explicată de asemenea prin relaxarea musculară.

  S-au emis interesante ipoteze în legătură cu semnificaţia proporţiei de acid lactic în sânge. Studiile efectuate au relevat relaţia dintre proporţia de acid lactic în sânge şi anxietate. Cu cât concentraţia acidului lactic este mai mare, cu atât anxietatea este mai crescută. Dacă avem în vedere că anxietatea înseamnă o stare de alertă, de tensiune psihică şi musculară, această relaţie de directă proporţionalitate ne apare ca fiind comprehensibilă. Deducem de aici că în timpul acestei stări psihice particulare,