ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, s-o păstreze cu sine mereu, şi fiindcă nu izbuteşte loveşte caii cu biciul şi aleargă posomorât spre locul lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează undeva departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată puţin în lături şi bate pe loc şi zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuţărind goana cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc şi o bucurie liniştită, aproape neştiută nici de el însuşi, dar luminoasă şi eternă ca şi cerul, se aşterne pe chipul lui.

 

Ajuns la capul locului se dă jos şi deshamă caii, copiii iau secerile în mâini şi încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu se petrece nimic, că se vor apuca numaidecât să lucreze, dar şi aici se întâmplă ca şi acasă. Trece timpul şi ei tot nu încep; stau în faţa locului şi se uită peste mărimea lui, se întorc spre soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă ca să facă totuşi ceva şi de început nu încep. Se ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să aibă pe cea mai bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai nouă şi cu zimţii mai bogaţi, cel mai mare dintre copii i-o schimbă cu forţa, atunci acesta o schimbă şi el cu altul mai slab şi de obicei celui mai mic îi ajunge în mână o ghioarsă subţire şi tocită cu care el va trebui mai mult să rupă decât să taie. Atunci el dă cu ea de pământ şi începe să plângă; secerişul ţine multe zile şi în această vreme el se va chinui tot timpul cu unealta tocită şi bună de nimic. Ameninţă că nu va secera, dar nimeni nu-l ia în serios. „Haide, începeţi odată, că soarele se ridică! Strigă omul necăjit, dar copiii nu-l iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei aşteaptă ceva, smulg câte un spic, îl sfărâmă în palmă şi îi suflă pleava; aruncă în gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul vecinilor şi despre cei care încă n-au sosit la câmp şi de care îşi bat joc, se întind, îşi trosnesc unul altuia oasele apucându-se pe după gât şi lucrul tot nu începe. Atunci omul se apropie de ei şi strigă: „Bă, voi sunteţi nebuni?” Cel mai mare râde cu toată gura şi le spune fraţilor: „Ia uitaţi-vă la tata, l-a găsit vrednicia”. Copiii izbucnesc în hohote. Ei sunt aceia care vor munci, şi o dată lucrul început, nu va mai fi timp pentru vorbă şi glume. De aceea râd acum atât de zgomotos. De aceea în aceste minute de aşteptare caută să-şi amintească de trecut, să se pregătească pentru istovitoarea muncă, în această aşteptare cel mai vrednic dintre copii începe să măsoare cu pasul stanţiile, părţile de loc pe care fiecare va trebui să le ducă înainte până la terminare. De la această măsurătoare tatăl este scutit. El trebuie să lege snopii şi să-i aşeze în clăi. Odată măsurătoarea făcută, cel mai vrednic dintre copii începe deodată să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă. Pe toată întinderea câmpiei oamenii încep apoi să intre în inima spicelor: secerişul a început.

 

II

Soarele se ridică greu pe cer şi tot atât de greu se îndepărtează şi omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiar când se ridică şi îşi îndreaptă spinarea înţepenită, secerătorul închide ochii; trage nădejdea că paşii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme în vreme el se întoarce să se uite îndărăt. Şi cu cât se întoarce să se uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina spicelor. Uneori secerătorul izbeşte cu unealta lui bicisnică în pământ şi înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră în porumb şi rupe foi verzi cu care îşi încinge mijlocul şi-şi înfăşoară capul. Acolo însă unde sunt copii mulţi, tatăl, care strânge poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe usturătoare şi cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!... Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!” Ori i se spune cu o falsă bunăvoinţă şi compătimire: „Mai stai jos, cutărică!” Sau omul îşi scoate, politicos, boiereşte, pălăria de pe cap, şi salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt şi-şi vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruţat în timpul lucrului, dar când toată lumea se aşează la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce fraţii lui se prăpădesc de râs. „Nu ştiu ce să facem noi, că toată dimineaţa m-am gândit mereu la alde Badea lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere şi să cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-l... care te minte dacă nu-ţi spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!” „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă.” „Păi nu prea ştiu oamenii, mă, de! De unde să ştie ei că unul ca tine nu se mai găseşte prin satele astea”, îi spun eu. „Cine are nevoie află”, răspunde el. Acum, eu am stat aşa, mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândeşti pe urmă şi altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui Modan