tare. Așază vasul cilindric de mâncare plin cu orez jollof și pui pe masă. Așază și o farfurie frumoasă de porțelan, ca și cum ar aranja o masă festivă, așa cum făcea Sisi pe vremuri.

— Mamă, lui Jaja nu-i trebuie cuțite, spun. Știe că Jaja mănâncă întotdeauna direct din vasul termic și cu toate astea, de fiecare dată ia cu ea o farfurie de porțelan, de altă culoare și alt model în fiecare săptămână.

— Ar fi trebuit să le aducem, ca să poată tăia carnea.

— Nu taie carnea, o mușcă, pur și simplu. Îi zâmbesc mamei și mă întind – o mângâi pe braț, ca s-o calmez. Așază o lingură și o furculiță lustruite pe masa de lemn murdară și se lasă pe spate, să o vadă în ansamblu. Se deschide ușa și intră Jaja. I-am adus tricoul, nou, abia acum două săptămâni, dar are deja pete maronii de suc de acaju care nu ies niciodată la spălat. Când eram copii, mâncam fructul de acaju aplecați înainte, pentru ca sucul dulce care țâșnea din ele să nu curgă pe haine. Pantalonii scurți i se termină mult deasupra genunchilor și-mi întorc privirea de la râia de pe coapse. Nu ne ridicăm să-l îmbrățișăm, pentru că nu-i place.

— Bună ziua, mamă. Kambili, ke kwanu? spune. Deschide vasul termic și începe să mănânce. O simt pe mama tremurând lângă mine și, pentru că nu vreau să-și piardă cumpătul, vorbesc repede. Poate sunetul vocii mele îi oprește lacrimile.

— Avocații te vor scoate de aici săptămâna viitoare.

Jaja ridică din umeri. Chiar și pielea de pe gât îi e acoperită de râie, care arată uscată, până când se scarpină, și puroiul gălbui de dedesubt se prelinge afară. Mama i-a mituit ca să-i dea tot felul de unguente, dar niciunul nu pare să aibă efect.

— Celula asta are multe personaje interesante, spune Jaja. Își duce orezul la gură cu lingura cât poate de repede. Are obrajii umflați de parcă și i-a umplut cu guave întregi, necoapte.

— Vreau să spun afară din închisoare, Jaja. Nu în altă celulă, spun.

Se oprește din mestecat și se uită fix la mine, tăcut, cu privirea aceea care i s-a înăsprit puțin câte puțin cu fiecare lună petrecută aici; acum, arată ca scoarța de palmier, neîmblânziți, rigizi. Am început să mă întreb dacă am avut vreodată o asusu anya, un limbaj al ochilor sau dacă totul a fost doar în imaginația mea.

— Vei ieși de aici săptămâna viitoare, spun. Vii acasă săptămâna viitoare.

Vreau să-l iau de mână, dar știu că se va scutura să-i dau drumul. Are ochii prea plini de vină ca să mă vadă cu adevărat, să-și vadă chipul reflectat în ochii mei, reflecția eroului meu, a fratelui care a încercat întotdeauna să mă protejeze cum a putut mai bine. Nu va crede niciodată că a făcut destul și nu va înțelege niciodată că nu cred că ar fi trebuit să facă mai mult.

— Nu mănânci, spune mama.

Jaja apucă lingura și începe să înfulece iar orezul. Liniștea atârnă deasupra noastră, dar e un alt fel de liniște, una care îmi dă voie să respir. Mai am coșmaruri cu celălalt fel de liniște, aceea care ne înconjura când Papa trăia. În coșmarurile mele, e amestecată cu rușine și durere, și multe alte lucruri pe care nu le pot numi și deasupra mea se aprind limbi albăstrui de foc, care-mi stau deasupra creștetului ca la Rusalii, până când mă trezesc urlând și udă de transpirație. Nu i-am spus lui Jaja că dau slujbe pentru Papa în fiecare duminică, că vreau să-l văd în vis și că îmi doresc asta atât de tare că uneori îmi fac singură visele, când nu sunt nici trează, nici adormită. Îl văd pe Papa, se întinde să mă ia în brațe, mă întind și eu spre el, dar trupurile nu ni se ating niciodată și ceva mă trezește de fiecare dată și-mi dau seama că nu-mi pot controla nici măcar visele cu ochii deschiși. Mai sunt încă atâtea lucruri nespuse între mine și Jaja. Poate că, în timp, vom învăța să vorbim mai mult sau poate nu vom fi niciodată în stare să punem toate cărțile pe masă, să îmbrăcăm gândurile în cuvinte, gânduri ce au fost goale multă vreme.

— Nu ți-ai legat eșarfa bine, îi spune Jaja mamei.

Casc ochii plină de uimire. Jaja n-a observat niciodată ce poartă lumea din jur. Mama își dezleagă eșarfa și o leagă la loc – și de data asta, o leagă de două ori, strâns, la spate.

— A expirat timpul! Gardianul intră în cameră. Jaja rostește un Ka o di scurt și distant, fără să se uite în ochii nici uneia dintre noi, înainte să-l lase pe gardian să-l ducă.

— Ar trebui să mergem la Nsukka atunci când iese Jaja, îi spun mamei, în timp ce ieșim din încăpere. Acum pot vorbi despre viitor.

Mama ridică din umeri și tace. Merge încet; mersul ei ușor șchiopătat a devenit mai evident, trupul aplecându-i-se într-o parte cu fiecare pas. Suntem aproape de mașină când se întoarce spre mine și-mi spune: „Mulțumesc, nne”. Asta e una dintre puținele dăți în ultimii trei ani când îmi vorbește fără să-i fi vorbit eu întâi. Nu vreau să mă gândesc la motivul pentru care îmi mulțumește sau ce înseamnă asta. Știu doar că, dintr-odată, nu mai simt mirosul de gunoi și urină din curtea închisorii.

— Mai întâi îl ducem pe Jaja la Nsukka, apoi mergem în America s-o vizităm pe tușica Ifeoma, spun. Când ne întoarcem, vom planta