Cu toate că mă interesa ce are de spus, atât de tare încât memoram cea mai mare parte a scrisorilor, încă nu-mi dau seama de ce-mi scrie mie lucrurile astea.

Și scrisorile Amakăi sunt la fel de lungi de cele mai multe ori și nu uită niciodată să-mi scrie, în fiecare dintre ele, că toată lumea se îngrașă, că hainele lui Chima îi rămân mici de la o lună la alta. Firește, n-a existat niciodată vreo pană de curent sau de apă caldă, dar nu mai râdem ca înainte, spune ea, pentru că nu mai avem timp să râdem, pentru că abia ne mai vedem unii cu alții. Scrisorile lui Obiora sunt cele mai vesele și trimise cu cea mai mare lipsă de regularitate. Are bursă la o școală particulară, unde, spune el, e lăudat, și nu pedepsit pentru că-și provoacă profesorii.

— Lasă-mă pe mine, spune Celestine. A deschis portbagajul, și eu sunt pe cale să scot punga de plastic cu fructe și plasa de pânză cu mâncare și cu farfurii.

— Mulțumesc, spun, dându-mă la o parte.

Celestine duce plasele și ne-o ia înainte spre clădirea închisorii. Mama vine în spate. Polițistul de la biroul de la intrare are o scobitoare între dinți. Are ochii gălbejiți, atât de gălbejiți că par vopsiți. Nu e nimic pe birou, cu excepția unui telefon negru, un jurnal de casă mare, gros și jerpelit, un teanc de ceasuri și batiste, și lănțișoare mototolite într-un colț.

— Ce faci, soră? îmi spune când mă vede, radiind, deși are ochii ațintiți pe geanta lui Celestine. Ah, ați venit cu doamna azi? Bună ziua, doamnă.

Eu zâmbesc, și mama dă din cap distrată. Celestine pune plasa cu fructe pe tejghea în fața gardianului. Înăuntru, se află o revistă cu un plic îndesat cu bancnote noi de naira, proaspăt scoase din bancă.

Bărbatul își pune jos scobitoarea și ia geanta. Dispare în spatele biroului. Apoi ne conduce pe mine și pe mama într-o cameră neaerisită cu o masă joasă, cu bănci de ambele părți.

— O oră, mormăie înainte să plece.

Ne așezăm de aceeași parte a mesei, nu suficient de aproape ca să ne atingem. Știu că Jaja va sosi în curând și încerc să mă pregătesc. Încă n-am reușit să mă obișnuiesc să-l văd aici, chiar și după atâta timp. Va fi chiar mai greu cu mama așezată lângă mine. Va fi cel mai greu, pentru că, în sfârșit, avem vești bune, pentru că emoțiile pe care ne-am obișnuit să le reținem se dizolvă și sunt înlocuite de altele. Trag adânc aer în piept și îl țin acolo.

Jaja va veni acasă în curând, mi-a scris părintele Amadi în ultima scrisoare, pe care o am împăturită în geantă. Trebuie să crezi asta. Și am crezut, l-am crezut, chiar dacă nu auzisem nimic de la avocați și nu eram sigure. Cred ce spune părintele Amadi; cred în scrisul lui aplecat și ferm. Pentru că el așa a grăit și cuvântul lui este adevărul.

Am întotdeauna la mine ultima lui scrisoare, până când ajunge următoarea. Când i-am spus Amakăi, m-a necăjit în următoarea scrisoare că eu și părintele Amadi suntem „puișor și pui” și a desenat o față zâmbitoare. Dar nu port scrisorile lui cu mine de dragul dulcegăriilor; oricum nu prea sunt de găsit acolo. Se semnează mereu cu nimic mai mult decât „ca întotdeauna”. Nu-mi răspunde nici „da”, nici „nu” când îl întreb dacă e fericit. Îmi răspunde mereu că va merge acolo unde-l va trimite Domnul. Abia dacă-mi scrie despre noua lui viață, în afară de scurte anecdote, cum ar fi cea cu nemțoaica în vârstă, care refuză să dea mâna cu el pentru că nu crede că un negru ar trebui să fie preotul ei, sau cu văduva cea bogată, care insistă să ia masa cu ea în fiecare seară.

Scrisorile lui îmi stăruie în minte. Le port cu mine pentru că sunt lungi și detaliate, pentru că-mi amintesc de valoarea mea, pentru că îmi ating sufletul. Acum câteva luni, mi-a scris că nu vrea ca eu să caut „de ce-urile”, pentru că nu putem formula „de ce-uri” pentru o parte din lucrurile care ni se întâmplă, căci pentru unele lucruri pur și simplu nu există „de ce-uri”, poate pentru că nu e nevoie de ele. Nu a amintit de Papa – abia de-l amintește pe Papa în scrisorile lui –, dar am știut la ce se referă, am înțeles că scormonește ceea ce mi-era frică să caut singură.

Și le port cu mine și pentru că îmi dau har. Amaka spune că oamenii îi iubesc pe preoți pentru că vor să se ia la întrecere cu Dumnezeu, vor să-L aibă pe Dumnezeu ca rival. Dar noi nu suntem rivali, eu și Dumnezeu, ci pur și simplu împărțim. Am renunțat să mă mai întreb dacă am dreptul să-l iubesc pe părintele Amadi; pur și simplu, îmi dau voie să-l iubesc… Nu mă mai întreb dacă cecurile pe care le-am scris Preoților Misionari ai Căii Binecuvântate sunt mite către Dumnezeu; pur și simplu, le trimit. Nu mă mai întreb dacă am ales să merg mai nou la biserica Sfântului Andrei din Enugu pentru că preotul de acolo e un Preot Misionar al Căii Binecuvântate, ca și părintele Amadi; pur și simplu, merg acolo.

— Am adus cuțitele? întreabă mama. Vorbește cu voce