Am întrebat familia care locuia în apartamentul tușicăi Ifeoma dacă pot intra și, cu toate că s-au uitat straniu la mine, m-au invitat înăuntru și mi-au dat un pahar cu apă. E călâie, au spus ei, pentru că nu au curent. Paletele ventilatorului din tavan erau încărcate de praf lânos, așa că mi-am dat seama că nu mai avuseseră curent de ceva vreme, pentru că altfel praful ar fi zburat la o parte când s-ar fi învârtit ventilatorul. Am băut toată apa, așezată pe o canapea cu găuri inegale pe margini. Le-am dat fructele pe care le cumpărasem la Ninth Mile și mi-am cerut scuze pentru că bananele se înnegriseră din cauza căldurii din portbagaj.

În timp ce mergeam înapoi spre Enugu, am râs tare, în hohote, acoperind cântecul strident al lui Fela. Am râs, pentru că străzile neasfaltate din Nsukka acoperă mașinile cu o peliculă groasă de praf în sezonul harmattanului și cu tină cleioasă în anotimpul ploios. Pentru că pe drumurile asfaltate răsar gropi ca niște cadouri-surpriză, iar aerul miroase a dealuri și istorie și lumina împrăștie nisipul și-l transformă în pulbere de aur. Pentru că Nsukka e în stare să-ți elibereze ceva din stomac, care ți se ridică până în gât și apoi se transformă în cântec de libertate. Ca și râsul.

— Am ajuns, spune Celestine.

Suntem la intrarea în incinta închisorii. Zidurile deprimante au petice urâcioase de mucegai albastru-verzui. Jaja s-a întors în vechea lui celulă, atât de aglomerată că unii oameni trebuie să stea în picioare pentru ca alții să se poată întinde puțin. Toaleta lor e o pungă neagră de plastic și se întrec care mai de care s-o ducă afară în fiecare după-amiază, pentru că persoana aceea apucă să vadă pentru puțin timp lumina zilei. Jaja mi-a spus într-o zi că unii nu se deranjau să folosească punga, mai ales cei care erau supărați. Nu-l deranjează să doarmă cu șoareci și gândaci, dar nu-i place să doarmă cu fecalele altuia în față. A stat într-o celulă mai bună până luna trecută, cu saltea numai pentru el și cărți la dispoziție, pentru că avocații noștri au știut pe cine să mituiască. Dar directorul închisorii l-a mutat aici pentru că a scuipat un gardian în față fără niciun motiv după ce l-au dezbrăcat la piele și l-au biciuit cu un koboko{25}. Cu toate că nu cred că Jaja ar face așa ceva neprovocat, nu am altă versiune a întâmplării, pentru că Jaja nu vrea să vorbească despre asta cu mine. N-a vrut nici măcar să-mi arate urmele de bici de pe spate, despre care doctorul pe care l-am mituit mi-a spus că erau tumefiate și umflate ca niște cârnați lungi. Dar văd alte părți ale corpului lui Jaja, pe care nu trebuie să mi le arate, cum ar fi umerii lui. Umerii aceia care înfloriseră în Nsukka, care se lărgiseră și arătaseră puternici, s-au încovoiat în cele treizeci și una de luni de când e aici. Aproape trei ani. Dacă cineva ar fi dat naștere unui copil când Jaja a intrat la închisoare, acum acesta ar vorbi și ar merge la grădiniță. Câteodată, mă uit la el și mă apucă plânsul, iar el dă din umeri și-mi spune că Oladipupo, șeful celulei sale – au un sistem ierarhic în celule –, își așteaptă procesul de opt ani. Statutul oficial al lui Jaja, în tot acest timp, a fost „în așteptarea procesului”.

Amaka a scris de câteva ori la biroul șefului statului și chiar și ambasadorului Nigeriei în America, să se plângă de proasta condiție a sistemului juridic nigerian. Mi-a spus că nimeni nu îi confirmase primirea scrisorilor, dar totuși era important pentru ea să facă ceva. Nu-i spune nimic din toate astea lui Jaja în scrisorile pe care i le trimite. Le citesc. Îi scrie verzi și uscate despre viața de zi cu zi de acolo. Nu vorbește niciodată despre Papa în ele și abia de face referire la închisoare. În ultima ei scrisoare, i-a spus cum se vorbise despre Aokpe într-o revistă americană seculară; autorul se arătase sceptic că Sfânta Fecioară Maria se poate arăta în vreun fel, mai cu seamă în Nigeria – cu toată corupția și toată căldura de aici. Amaka spunea că scrisese o scrisoare revistei să le spună ce părere are ea despre toate acestea. Nici nu mă așteptam la altceva, firește.

Spune că înțelege de ce nu-i scrie Jaja. Ce-ar putea să-i spună? Tușica Ifeoma nu-i scrie lui Jaja, în schimb îi trimite casete cu vocile lor înregistrate. Câteodată, mă lasă să le ascult la casetofonul meu când merg în vizită, și cu alte ocazii îmi cere să n-o fac. Totuși, tușica Ifeoma ne scrie mamei și mie. Ne scrie despre cele două slujbe ale ei, una la un colegiu public și alta la o farmacie sau magazin universal, cum se spune pe-acolo. Ne scrie despre roșiile uriașe și despre pâinea ieftină. Însă mai mult ne scrie despre lucrurile care îi lipsesc acolo și de care-i este dor, de parcă ar ignora prezentul ca să zăbovească asupra trecutului și a viitorului. Câteodată, scrisorile ei durează la nesfârșit, până când cerneala devine neclară și nu mai sunt foarte sigură despre ce vorbește. Există oameni, mi-a scris odată, care cred că nu suntem în stare să ne conducem singuri, pentru că în puținele dăți când am încercat am dat greș, de parcă celor care se conduc singuri în zilele noastre le-a ieșit din prima. E ca și