vină să te salveze într-un rover. Sasurile habitatului sunt mult mai mari și complet diferite de cele ale roverelor. Dacă stai să te gândești, chiar n-ai niciun motiv să-i atașezi habitatului un cort ejectabil.

Cu excepția cazului când ai naufragiat pe Marte, toată lumea crede că ești mort, iar tu ești într-o luptă disperată contra timpului și a forțelor naturii ca să supraviețuiești. Dar, știi, în afara acestui caz limită, n-ai niciun motiv.

Așadar, în cele din urmă am decis că o să suport lovitura. O să pierd niște aer de fiecare dată când intru și ies dintr-un cort ejectabil. Veștile bune sunt că fiecare cort ejectabil are o supapă de alimentare cu aer în exterior. Adu-ți aminte, astea sunt adăposturi pentru cazuri de urgență. E posibil ca ocupanții să aibă nevoie de aer, pe care-l poți furniza dintr-un rover, branșând o conductă. Nu e nimic altceva decât un tub care egalizează aerul din rover cu cel din cortul ejectabil.

Habitatul și roverele folosesc aceleași standarde pentru supape și tubulatură, așa că am putut atașa corturile ejectabile direct la habitat. Asta va înlocui automat aerul pe care-l pierd cu intrările și ieșirile mele (ceea ce noi, cei de la NASA, numim admisie și evacuare).

NASA nu s-a jucat când a făcut corturile astea pentru cazuri de urgență. S-a auzit un șuierat care mi-a spart urechile în momentul în care am apăsat pe butonul de panică din rover și s-a declanșat cortul ejectabil atașat de sasul reverului. A durat cam două secunde.

Am închis sasul pe partea dinspre rover și am obținut un cort ejectabil frumos izolat. Montarea furtunului de la egalizator a fost floare la ureche (în sfârșit folosesc echipamentul în scopul pentru care a fost proiectat). Apoi, după câteva treceri prin sas (habitatul ajustând automat pierderea de aer), am adus pământul înăuntru.

Am repetat procesul pentru celălalt cort. Totul a mers strună.

Oftez… apă.

În liceu m-am jucat mult Dungeons and Dragons{6}. (Nu te-ai fi gândit că botanistul-inginer mecanic aici de față a fost cam tăntălău în liceu, dar chiar am fost.) În joc aveam rolul unui cleric. Una din vrăjile pe care le puteam invoca era „Creează apă”. Întotdeauna m-am gândit că era o vrajă complet tâmpită și n-am folosit-o niciodată. Măiculiță, ce n-aș da s-o pot folosi în viața reală, fix acum!

Mă rog… De problema asta o să mă ocup mâine.

În seara asta trebuie să mă întorc la Three’s Company. Aseară m-am oprit în mijlocul episodului în care Mr. Roper vede un lucru pe care-l interpretează greșit.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 30

Am un plan cretin de periculos ca să obțin apa de care am nevoie. Vreau să zic periculos pe bune. Dar nu prea am de ales. Nu mai am idei și-n câteva zile vine vremea să dublez din nou cantitatea de pământ. Dublarea finală o s-o fac pentru tot solul nou pe care l-am adus înăuntru. Dacă nu-l ud mai înainte, o să se distrugă pur și simplu.

Nu e multă apă aici, pe Marte. E gheață la poli, dar e prea departe. Dacă vreau apă, trebuie s-o produc eu. Din fericire, știu rețeta. Se ia hidrogen. Se adaugă oxigen. Se ard.

Să le luăm pe rând. O să încep cu oxigenul.

Am ceva rezerve de O2, dar nu destul ca să fac 250 de litri de apă. Două rezervoare de presiune ridicată aflate la un capăt al habitatului sunt toată provizia mea (plus aerul din habitat, desigur). Fiecare din ele conține 25 de litri de O2 lichid. Habitatul nu le va folosi decât în caz de urgență; pentru echilibrarea atmosferei are oxigenatorul. Rezervoarele de oxigen se află aici pentru alimentarea costumelor spațiale și a roverelor.

În orice caz, oxigenul de rezervă ar ajunge numai pentru 100 de litri de apă (50 de litri de O2 fac 100 de litri de molecule care au fiecare câte un singur atom de oxigen). Asta înseamnă că n-aș mai face EVA-uri și n-aș mai avea rezerve de urgență. Și ar produce mai puțin de jumătate din apa de care am nevoie. Nici nu se pune problema.

Dar oxigenul e mai ușor de găsit pe Marte decât ți-ai imagina. Atmosfera e 98 la sută CO2. Și se nimerește să am o mașinărie al cărei unic scop este să elibereze oxigenul din CO2. Trăiască oxigenatorul!

O problemă: atmosfera e foarte rarefiată – cam a nouă-zecea parte din presiunea de pe Pământ. Așa că e greu de colectat. E aproape imposibil să aduci aer de afară înăuntru, întregul scop al habitatului este să împiedice chestiile de genul ăsta. Cantitatea de atmosferă marțiană care pătrunde când folosesc sasul este ridicol de mică.

Aici își face intrarea instalația de combustibil a VAM-ului.

Colegii mei de echipaj au luat VAM-ul acum câteva săptămâni. Dar jumătatea inferioară a rămas aici. NASA nu are obiceiul să trimită greutate inutilă pe orbită. Trenul de aterizare, rampa de admisie și instalația de combustibil sunt încă aici. Țineți minte cum își producea VAM-ul combustibilul cu ajutorul atmosferei marțiene? Primul pas era colectarea dioxidului de carbon și stocarea lui într-un recipient sub presiune ridicată. Odată ce conectez instalația de combustibil la alimentarea habitatului, o să-mi dea o jumătate de litru de CO2 lichid pe oră, la nesfârșit. În zece zile solare o să producă 125 de litri de CO2, care o să genereze 125 de litri de O2, după ce îl trec prin oxigenator.

Va fi suficient pentru a produce 250 de litri de apă. Deci am un plan pentru oxigen.

Cu hidrogenul o să fie ceva mai delicat.

•

M-am gândit să dau iama prin celulele de combustibil cu hidrogen, dar am nevoie de bateriile alea ca să mențin alimentarea cu energie pe timpul nopții. Dacă nu le folosesc, se face prea frig. Eu aș putea să mă înfofolesc, dar frigul mi-ar distruge recoltele. Și oricum, fiecare celulă de combustibil are doar o cantitate mică de H2. Chiar nu merită