— Răspunde tu, am strigat pe întuneric.

  — Ba tu.

  — Eu nu răspund.

  Am lăsat telefonul să sune. Târâitul lui părea să stârnească praful ce plutea în bezna sufrageriei. Nici eu, nici Kumiko n-am scos o vorbă. Eu îmi beam berea, iar Kumiko plângea înăbuşit. Am numărat douăzeci de apeluri şi apoi am renunţat. Ce rost avea să tot număr?

  Luna plină şi eclipsa de soare Caii care mor în grajduri.

  Este oare imposibil ca o fiinţă să înţeleagă perfect o altă fiinţă?

  Chiar dacă pierdem o grămadă de timp şi depunem eforturi serioase pentru a ajunge să cunoaştem pe cineva, până la urmă cât reuşim oare să cunoaştem cu precizie din ceea ce merită a fi cunoscut? Pretindem că ne cunoaştem bine partenerul de viaţă, dar cât ştim cu adevărat din ceea ce este important să ştim?

  La astfel de lucruri am început să mă gândesc serios cam la o săptămână după ce am părăsit biroul de avocatură. Niciodată până atunci, nici măcar o dată în viaţa mea, nu îmi trecuse prin cap să-mi pun asemenea întrebări. Oare de ce? Cred că fusesem prea ocupat să trăiesc clipa şi mult prea absorbit de propria-mi persoană. Nu mă gândisem decât la mine.

  Ceva cu totul lipsit de însemnătate mi-a pus mintea în mişcare, la fel cum toate lucrurile importante pe lumea asta au un început banal. După ce Kumiko a luat micul dejun şi a plecat în grabă, am aruncat rufele în maşina de spălat. Intre timp am făcut patul, am spălat vasele şi am dat cu aspiratorul prin casă. Apoi m-am aşezat pe verandă lângă motan şi mi-am aruncat ochii peste ofertele de serviciu şi peste coloana de vânzări cu reduceri. La prânz mi-am pregătit ceva rapid şi am mâncat, după care m-am dus la cumpărături. Am luat ceea ce ne trebuia pentru cină, iar de la reduceri am cumpărat detergent, şerveţele şi hârtie igienică. M-am întors acasă, am pregătit cina şi m-am întins pe canapea în aşteptarea soţiei mele.

  Cum nu trecuse prea mult timp de când renunţasem la slujbă, încă nu începusem să mă plictisesc şi chiar îmi plăcea acest nou mod de viaţă. Scăpasem de înghesuiala din trenuri şi de persoanele pe care nu aveam chef să le văd. Cel mai grozav era însă faptul că puteam citi ce-mi plăcea şi când aveam chef. Nu-mi dădeam seama cam câtă vreme puteam să o duc aşa, dar pentru moment eram fericit şi mi-am propus să nu mă gândesc la viitor. Era probabil vacanţa vieţii mele. Eram convins că o să se termine într-o bună zi, dar până atunci eram decis să mă bucur de ea.

  În seara aceea însă nu m-am putut concentra la citit deoarece Kumiko nu ajunsese acasă. Ea ajungea de obicei pe la şase şi jumătate, iar dacă întârzia chiar şi zece minute, mă suna să-mi spună. Era de o punctualitate exagerată, în ziua respectivă însă, se făcuse ora şapte şi nici urmă de Kumiko. Nici telefon nu-mi dăduse. Carnea şi legumele erau pregătite, doar să le arunc în tigaie: felii subţiri de carne de vită, ceapă tăiată mărunt, bucăţele de ardei, muguri de fasole. Aveam de gând să le prăjesc la foc mare, cu sare, piper şi sos de soia, iar la sfârşit să le stropesc cu puţină bere. Era o reţetă din vremea burlăciei. Orezul era deja fiert, supa caldă. Mi se făcuse foame şi m-am gândit o clipă să-mi prăjesc doar porţia mea şi să mănânc, dar nu ştiu de ce nu m-am simţit în stare. Nu mi se părea drept să nu o aştept şi pe ea.

  Stăteam la masa din bucătărie. Beam bere şi ronţăiam nişte pişcoturi care prinseseră umezeală de cât stătuseră într-un colţ al bufetului. Priveam absent limbile ceasului care se apropiau de şapte şi jumătate şi care, încet-încet, au trecut de ora respectivă.

  Kumiko a ajuns acasă după ora nouă. Era trasă la faţă şi avea ochii injectaţi. Semn rău. Dacă avea ochii roşii, sigur se întâmplase ceva neplăcut. Mi-am propus imediat: „Stai calm, nu te agita, nu spune ce nu trebuie, comportă-te normal, ai grijă să nu te enervezi”.

  — Scuză-mă. N-am reuşit să-mi termin treaba la timp. Am vrut să te sun, dar a tot intervenit câte ceva.

  — Stai liniştită, am spus eu pe un ton detaşat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca să fiu sincer, nici nu mă deranja prea mult faptul că întârziase. Mi se întâmplase şi mie de nenumărate ori. E solicitant să ai un serviciu. Nu e la fel de simplu cum este să culegi un trandafir din grădină şi să-l dai bunicii gripate care locuieşte la două străzi mai încolo. Uneori trebuie să faci şi lucruri care nu-ţi convin sau să te întâlneşti cu persoane care nu-ţi plac şi e normal să nu apuci nici măcar să dai un telefon acasă. Ţi-ar fi suficiente treizeci de secunde ca să spui la telefon: „Astă seară ajung mai târziu”. Telefoane există la tot pasul, dar se întâmplă să nu poţi face nici măcar atâta lucru pentru ai tăi.

  M-am apucat de gătit. Am aprins focul şi am turnat ulei în tigaie. Kumiko şi-a luat o bere din frigider şi un pahar din bufet. Am aruncat o privire mâncării de pe foc şi m-am aşezat şi eu la masă, la un pahar de bere, fără să scot un cuvânt. După expresia feţei, lui Kumiko nu prea îi plăcea berea.

  — Trebuia să mănânci fără mine, spuse ea.

  — Stai liniştită, nu mi-a fost chiar atât de foame.

  Până am prăjit eu carnea şi legumele, Kumiko s-a dus la baie. Am auzit-o spălându-se pe faţă şi pe dinţi. Când a ieşit din baie, ţinea în mâini hârtia igienică şi şerveţelele pe care le cumpărasem pe la prânz.

  — De ce-ai cumpărat aşa ceva? Întrebă ea iritată. Mi-am întors privirile spre ea,