şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc şi-acasă”, zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.

  O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese „ambasada”, fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii.

  Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nici o vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele „tehnice”, legate strict de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat „la revedere, am treabă”. Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? – el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n „contextul Sânziana”, în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor.

  Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare.

  Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea.

  „Parcă azi îl văd prima dată”, îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva cuvinte cu dânsul.

  — Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor.

  — Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea.

  — Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face?

  — Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă.

  — Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în „favoarea” unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină „Ford Capri”, covoare, argintărie, mobilă „stil”, clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie nici un dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane!

  De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă.

  — La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.

  Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de „vedete”, fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de