În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nici o intenţie de ofensă. „Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice”, îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte „obligaţii” de-ale lui. „Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot dâând din gură!”, îi spusese el atunci. „Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?”, constatase ea pe un ton plin de amărăciune. „Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti”, încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-şi mai spună nici o părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza „doamnă”, „domnule”.

  Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de „bună seara” la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana „o fire foarte-nchisă”, iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept „frumuşică, tinerică şi proastă cât încape”. „Mă surprinde”, ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. „Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?”. „Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nici o vorbă? Poţi să crezi că e deştept?”, nu se lăsase literatul. „Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!”.

  Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nici o părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. „Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie”. Când, oricât de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental.

  De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum nici un inspector şcolar – oricât de competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii.

  Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din capul bolnavilor.

  De multe ori, în „anabasele” ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise „lipsă la cântar”, dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un