sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: „uter şi anexe normale”, cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: „va să zică n-am nimic??”. „Nu vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!”, răspunsese doctoriţa plictisită. „Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…”, zisese mai departe pacienta ca pentru sine. „Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?”, îi mai spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. „Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?”. „Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!”, zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. „Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!”. Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente „de-astea, mai aşa…”.

  Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etC. Etc. Că nevasta domnului Catafŕ o suna măcar o dată pe săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafŕ, pentru a o ţine la curent cu necesităţile „tânărului” menaj Catafŕ: „Fanette dragă – îi spunea doamna Catafŕ, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa”. O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafŕ îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil „pauvre Valérie”, aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: „doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”„.

  Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la „Mercur”, adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii „ieşi afară, idioato” şi, ca să nu-l contrarieze, „idioata” ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era „bun de nimic” îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalităţii – „aşa i-a fost norocul” – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – „stop cardiac”.

  Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la „norocul” lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. „Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?”. Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani.

  Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi.

  „Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară”, i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. „Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana”, strigase iar doctorul Staicu. „Prezent”, răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la şcoală. „Ce-i cu dumneata?”, o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. „Ţi-e rău?”. „Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani”. „Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te laşi de meserie”, îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală.

  „De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu „emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijenţa noastră