cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului; de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?”. „G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii” şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: „Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?”.

  — Ziziana, mi-e foame, zise Şerban Şerban – („dacă are să-l cheme „Şerban Şerban” scapă de complicaţii, nu ca mine care sunt când „domnul doctor Tudor”, când „domnul doctor Şerban”, eu şi cu doctorul Kölönte căruia 90 la sută din lume-i spune „doctorul Zsolt”„) – şi părăsind berjera şi pe prietena şi colega lui de grădiniţă, Ana, Şerban Şerban se apropie de „Ziziana” şi-o apucă de picioare cu-amândouă mâinile.

  — Ziziana” are treabă, aşa că faceţi bine şi mergeţi cu mine la bucătărie să vă alăptez. Un-doi, un-doi, hai, „infanţilor”, zise Maria şi-i luă pe cei doi copii de mână.

  — Sânziana, „Coboară toamna-ncet din slavă… Lumina soarele şi-o frânge”, spuse Tudor Şerban cu vocea egală a celui care comunică lucrurile cele mai banale. Nu vrei să facem, şi se-nclină şi spre Alexandru Bujor, nu vrei să facem cu toţii o plimbare? La Şosea, în Cişmigiu?

  — Am o cadă de „hăinuţe de pat”, cum zice Ana, de terocel de opşpe, de băgat în maşină, aşa că… Dar ia tineretul şi duceţi-vă.

  Telefonul ţârâi din nou.

  — Da, sigur… unde eşti? Perfect. Urcă.

  Peste câteva minute, în timp ce tineretul se pregătea de plimbare, în sufragerie, apăru profesorul Daniel Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Mariei un pacheţel, dădu mâna cu Alexandru.

  — A, domnul profesor Şerban, zise Tudor care apărea din culoar cu Ana şi cu Şerban de mână. Ai fost azi la Clinică, tată? continuă Tudor. Nu? Atunci nu ştii c-a murit Voicu Marin.

  — Dumnezeu să-l ierte, că are de ce! zise profesorul Daniel Şerban; şi fără tranziţie i se adresă Sânzienei: Sânziana, ce zici, n-ai găsi tu un loc unde să pui „la Normandie”? Fiindcă noi n-avem unde să ţinem o mobilă cât casa, Tudor n-are unde, Mihai n-are, de Matei şi de Marie-Jeanne – ce să mai vorbesc! Uite, şi scoase din buzunar un petec de hârtie, uite-aici dimensiunile. Mi-ar părea rău să nu-l mai văd niciodată. La tine, e-n familie.

  — Am să-l pun aici, zise Sânziana şi indică locul pe care-avea să-l ocupe imensul bufet normand făcut ca pentru eternitate.

  — Iar pe ăsta, şi Tudor arătă cu mâna bufetul lung din lemn natur pe care avea să-l înlocuiască „la Normandie”, unde-l „madamadamizezi”.

  — Pe culoar, zise Sânziana.

  „Iar vorbesc cifrat. Dracu-i înţelege acum”, îşi spuse Alexandru, furnicat de ciudă şi de curiozitate. Explicaţia urmă îndată. I-o dădu Tudor.

  — Prin '50 mereu auzeai: „Ştii, l-a evacuat pe X, ştii, l-a evacuat pe Y”, până când le evacuase şi pe ele, pe Sânziana şi pe Smaranda Hangan. Din ce în ce mai tulburată de cuvântul „a evacua”, al cărui conţinut îl înţelegea în sfârşit pe când se aflau deja-n mansarda din strada Cercului, Sânziana o-ntrebase-ntr-o zi pe maică-sa de unde venea verbul ăsta „a evacua”. Înainte ca maică-sa să apuce să-i explice ce este vacuum-ul de la care se trăgea verbul atât de en vogue în vremea aceea, Sânziana, cunoscătoare a mitologiei greco-romane şi, la fel de bine, a celei iudeo-creştine, îi făcuse maică-sii un semn cu mâna să tacă: „Mamă, ştiu de unde vine: de la Eva, madam Adam, că şi pe ea a dat-o Iehova afară din rai”. Acum, înţelegi mata ce-nseamnă să „madamadamizezi”, i se-adresă Tudor lui Alexandru Bujor şi, ducând două degete la chipiul imaginar, zise „salut” şi ieşi urmat de Maria, de Şerban, de Ana şi de profesorul Daniel Şerban, care-ncheia cortegiul.

  * „Azi, e „Ziua cadourilor”. Parfum „Hermes Calčche”, „Chinese jewels” şi-acum şi-un bufet normand. Moartea lui Voicu Marin, care, ce-i drept, nu m-a tulburat deloc, dar m-a indispus prin atmosfera creată-n jurul ei, aluzia doctorului, „profesor doctor” Staicu, mai mult decât transparentă: „Sărut mâna. S-ar putea să operăm în curând împreună”,