îi spusese el începând „reorganizarea” secţiei înainte ca răposatul să se răcească bine. Iar conversaţia cu doctorul Kölönte credeam că le pune capac la toate… şi telefonul lui Pavel, iar mâine la 11… Trec uneori ani şi nu se-ntâmplă-n ei cât se-ntâmplă-n trei ore. De ce să-mi spună Zsolt – uite că-i spun Zsolt – tot ce mi-a spus? „L-am citit amândoi pe La Rochefoucauld…”. Are dreptate: între noi e o tensiune. Când sunt cu el pe-un loc, abia aştept să plec de-acolo sau să plece el. Cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, aş sta o viaţă pe-un loc, prezenţa dumneavoastră nu mă tulbură, deşi vă iubesc. Aş sta la picioarele dumneavoastră, v-aş mângâia hainele, v-aş şterge pantofii de praf, aş fi un credincios în perpetua adoraţie faţă de zeul lui. Ce-a fost, ce este, n-are nici o importanţă când mă gândesc la dumneavoastră, sublim doctor de bebeluşi. Cu Kölönte nu mi se poate-ntâmpla, deşi-l preţuiesc, deşi e un om demn de admiraţie, nu mi se poate întâmpla decât ceva… nu ştiu cum să-i spun… ceva sălbatic, ca o vijelie-ntr-o pustă. Să mă ferească Dumnezeu!”.

  * „Să-i spun direct, cum i-am spus şi când am plecat. Ce să mă tot sucesc şi să mă-nvârtesc. Lucrurile trebuie spuse deschis. Are pe cineva, pe Tudor ăsta, cu toate că nu s-ar părea, sau pe altul, ce era să facă: să m-aştepte pe mine pân' la-nvierea morţilor şi la viaţa veacului ce va să vie? „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”. „Nu cunosc o expresie mai laică a optimismului decât acest cuvânt evanghelic”, spunea soacră-mea, doamna Smaranda Hangan. Pentru ea, toate religiile erau nişte coduri laice. Făcute de oameni pentru oameni, de dragul de-a stabili norme ale-mpăcării cu aproapele, împăcarea-aceasta lăsându-ţi timp să-ţi potoleşti şi dorul de absolut reprezentant de ideea divinităţii. Nu religii, ci etici. Mi-e atât de dor de ea uneori, de doamna Smaranda Hangan, mi-e dor şi-mi lipseşte. Câte-aş avea acuma să-i spun!”.

  — Sânziana!

  Sânziana tresări.

  — Vrei să bem o cafea?

 

  („În fine, foloseşte un plural în care mă asociază şi pe mine”.)

  — Aş bea.

  — Mă duc s-o fac.

  Alexandru o urmă-n bucătărie.

  — Sânziana, crezi că Smaranda s-ar bucura, mă rog, nu ăsta e cuvântul, ar fi de acord să ne-mpăcăm? îşi luă, în sfârşit, Alexandru inima-n dinţi.

  Sânziana se uita la el, a doua oară-n ziua aceea, cu aerul omului căruia nu-i vine să-şi creadă ochilor şi urechilor.

  — N-am vorbit niciodată cu ea despre asemenea posibilitate. La-ntrebarea asta nu-ţi pot răspunde.

  Sânziana se-apucă să spele farfuria şi tacâmul din chiuvetă. Era limpede că n-avea de gând să-l ajute cu nimic la conversaţia-sondaj în vederea tratativelor de-mpăcare.

  — Atunci ce-ai zice tu dacă m-aş întoarce acasă?

  — Acasă? care „acasă”?

  — La tine.

  — Eu nu sunt o noţiune locativă. La mine nu te mai poţi întoarce şi nici în „acasă” asta, dacă e vorba să stabilim spaţial nişte lucruri.

  — La divorţ puteam obţine şi eu o cameră-n apartamentul ăsta.

  — Puteai, bine-nţeles, aşa cum şi eu puteam să revendic jumătate din banii tăi de la C. E. C. Ştiu, erau bani câştigaţi de tine, pe cărţile tale, şi nici prin gând nu mi-a trecut să-ţi cer un leu, dar dacă ne ţineam de litera legii, ea e cu juma'-juma'. Dacă ai nevoie de casă, putem schimba oricând apartamentul ăsta pe două locuinţe, ca să-mpăcăm şi capra şi varza. Eu nu l-am schimbat, c-am zis s-aştept până s-o mărita Maria, s-avem atunci ce schimba. Altfel mă spetesc muncind la 120 de metri de casă, fără să mai vorbesc de banii care mă costă.

  Alexandru se uită la mâinile ei îngrijite, cu unghii şi cu pieliţe tăiate, frumoase încă, dar îngroşate de muncă. Mâini care spălau, găteau, frecau parchetul, pe care le aspreau detergenţii. Îi venea să le mângâie şi să le sărute. Un val de duioşie-l cuprinse pentru fosta lui nevastă.

  — Sânziana, eu la tine vreau să mă-ntorc, nu într-un „spaţiu locativ”, îi spuse Alexandru, şi o ţinti cu privirea drept în ochi, întorcând-o cu faţa spre el.

  Sânziana, cu-o farfurie-ntr-o mână şi cu buretele de spălat în cealaltă, se uită-n ochii albaştri cu pleoape cătând în jos ca ai măştii Tragediei, se uită de fapt prin aceşti ochi, parcă s-ar fi uitat la o lamă pusă la microscop, cu o privire în care se-amesteca absenţa şi curiozitatea. „Nu puteai să-ţi găseşti altă zi pentru propunerea asta?”, se gândi Sânziana apucată de-un fel de năuceală.

  Toată viaţa, Smaranda Hangan nu obosise să-i predice fiică-sii nişte principii pe care i le materializa prin purtarea ei, adică lui préchant d'exemple, cum zic franţujii.

  Dacă nu şi-ar fi adus aminte o vorbă a maică-sii („fata mamei, nu lua niciodată oamenii peste picior”), Sânziana, care, desprinzându-şi privirea din ochii lui Alexandru, se uita acum la farfurie şi la buretele de vase, venindu-i să râdă, i-ar fi spus fostului ei bărbat una de să nu se mai scoale. „Apele teatrale sunt în scădere?” sau „S-a stricat şandramaua pasiunii şi domnul vrea să se-ntoarcă la fosta nevastă precum câinele la borâtura lui?”, dar, în mintea Sânzienei, Smaranda Hangan era prezentă, după doi ani de la moarte, poate mai mult decât pe vremea când trăia. Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-l abstractizăm în două feluri: să-l estompăm până la nimicire – cazul obişnuit – sau să-l păstrăm, amplificându-l unidimensional. Astfel, Smaranda Hangan ajunsese în inima fiică-sii o voce. Această voce rostea cuvinte pe care le rostise şi, la fel de bine, rostea cuvinte pe care nu le rostise, dar pe care le-ar fi putut rosti: „Nu e nimeni pe lume de care să nu-ţi poată fi milă. Fiecare-şi ştie sunetul lui. Şi nu e fericire-n niciunul”.

  — Dac-aş avea cincizeci de ani, cred că m-aş împăca, vreau să zic, aş accepta să locuiesc iar cu tine,