— E cineva de care nu poţi, adică de care nu vrei să te desparţi? o-ntrebă Alexandru cu glas confidenţial şi scăzut, ştiind ce mult îi apropie mărturisirile pe oameni.

  — De câte ori auzea de-o femeie care şi-a lăsat bărbatul pentru altul, Mama-ntreba: „S-a dus după ăla sau a fugit de ăsta?”. Problema pentru mine n-ar fi să mă despart de cineva. De când m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat („ca tine, Pavele”), dar nu sunt un stâlp pe care să-ţi sprijini existenţa. Nu e vorba că nu m-aş putea despărţi de cineva, e vorba că nu mai vreau să trăiesc cu tine. Nici chiar ca doi colocatari civilizaţi, şi tot nu mai vreau. Nu cunosc nici un bărbat despre care să pot spune: „uite, pe ăsta aş vrea să-l iau acasă, ăsta e bărbatul vieţii mele”. Probabil că există şi-asemenea bărbaţi. În lumea asta, unde sunt posibile „n” combinaţii… Cunosc un bărbat cu care m-aş duce la Poli pe jos, pentru care-aş face orice din admiraţie („da, domnule doctor, e-adevărat”), dar mă gândesc dac-aş vrea să fie bărbatul meu… Alexandre, între noi socotelile sunt definitiv încheiate.

  — Mai înainte, pomeneai de Maria. Nu crezi că pentru ea ar fi mai bine sa trăim din nou împreună? Măcar aşa s-o luăm.

  „Oare toate dialogurile sunt dialoguri de surzi? Fiecare o ţine pe-a lui?!”, se gândi Sânziana, trase aer în piept, ca şi când ar fi oftat şi-şi continuă expunerea, pe partea ei, făcând însă un enchaâné cu spusele interlocutorului.

  — Tare mi-e teamă că-n privinţa Mariei – ce s-a stricat faţă de tine, faţă de noi, luaţi ca un cuplu – ce s-a stricat nu se mai drege.

  — Nu s-au mai văzut cazuri de soţi despărţiţi şi recăsătoriţi? Ce-ar putea să i se pară aşa de şocant?

  — Şocant nu, dar nu ne-ar mai lua-n serios. „Părinţii ăştia-ai mei, care se joacă aci de-a divorţul, aci de-a-nsuratul”; sunt sigură că aşa ne-ar judeca.

  — Bine, dar nişte oameni pot sincer să regrete nişte lucruri, pot să ierte sincer nişte lucruri, şi se pot sincer împăca. La vârsta ei, crezi că nu-nţelege aşa ceva?

  — Ea poate da, eu însă nu. Şi nu e vorba că eu nu cred că asemenea lucruri nu se pot întâmpla şi că nu se şi-ntâmplă, dar nu mie. Ca să-ţi spun c-aş putea lua viaţa de la-nceput cu tine ca şi când ne-am cunoaşte azi, şi-aş avea iluziile intacte despre tine, te-aş păcăli.

  — În general, în viaţă puţine lucruri se pot lua de la zero; fiindcă noi pe noi nu ne mai putem lua de la zero. Luăm lucrurile şi pe noi aşa cum sunt şi aşa cum suntem. Îţi repugn fizic chiar aşa de mult?

  „Ce pleonasm logic! Ca şi când repulsia ar avea un fel de scară Richter”.

  „Nu-mi repugni, dar ori de m-aş culca cu tine ori cu miliţianul din colţ – tot atât…”.

  — Nu-ţi comunic nici o noutate spunându-ţi că şi fizic lucrurile au originea tot aici, zise Sânziana, şi-şi duse mâna la frunte. Aici se produc toate apropierile şi toate depărtările dintre oameni, în privinţa ta, aici s-a produs un stop.

  — Te-am întrebat ceva precis: îţi repugn fizic chiar aşa de mult? insistă Alexandru, în speranţa de-a afla de la ea lucruri cu implicaţii şi-n teritoriul Danei.

  — Nu-mi repugni nici mult, nici puţin, răspunse Sânziana zâmbind şi ridicând din umeri, dar nici nu mă interesezi.

  — Să ne-nchipuim c-am fi pe-o insulă pustie. Nu crezi că dezinteresul tău faţă de mine ar putea fi depăşit?

  — În vacanţa de iarnă din ultima clasă de liceu, am mers cu şcoala-ntr-o excursie-n Bucegi. Deşi cabanierul fusese anunţat din vreme de sosirea noastră, nu-ncălzise decât camerele-n care avea deja nişte excursionişti. Clasa noastră a fost cazată-n nişte-ncăperi în care s-a făcut focul abia când am sosit noi. Îţi dai seama ce plăcere, după un drum de 15 kilometri, făcut pe-ntuneric şi cu zăpada pân' la genunchi! Diriginta noastră s-a-nfuriat şi s-a certat cu cabanierul, spunându-i că era bătaie de joc ce făcuse. Calm, cabanierul i-a replicat: „Închipuiţi-vă că era război!”. Am tremurat toată noaptea, dar mi-a fost imposibil să-mi închipui că e război. Sunt o fiinţă fără imaginaţie!

  — Poate că nici eu n-oi avea mai multă, parabolele însă le-nţeleg! Şi dac-am sta fiecare-n camera lui, ca doi colocatari civilizaţi care, din când în când, joacă tabinet împreună, ce-ai zice?

  — Tot „nu” aş zice. De ce să stau „în comun” dacă pot sta separat? De ce să ne legăm la cap fără să ne doară?

  — Pe tine nu te doare. Pe mine mă doare, nu vezi?! îi spuse el cu un zâmbet pişicher în ochii cu pleoapele trăgând în jos ca ai măştii Tragediei sau ca ai asiaticilor, dar aşezaţi de-a-ndoaselea.

  — Când visez urât, visez ori că mă evacuează cineva-n mansarda din Cercului, ori că-mi forţează uşa vrând să-mi ocupe apartamentul, ori că fac de zor mărţişoare şi desenez felicitări ca-n copilărie, ori că mănânc pâine neagră şi rece cu marmeladă „la cutie, cu 5 lei kilul” şi că beau ceai de tei, ori c-aud ţăcănit de maşină, maşina la care bătea Mama.

  — Apropo, ce se-aude? şi Alexandru arată spre tavan de unde venea zgomot ca de cuie bătute-n pereţi.

  — Noii locatari. La ora asta-ncep amenajările.

  — Cine sunt?

  — Cine să fie?!… Nu ştiu. N-au dat decât cinci sute de mii pe apartament. Leafa mea pe douăzeci de ani! Oameni economi! L-a vrut şi Bogdan Marin – fiul cel mare al răposatului profesor Voicu Marin, Bogdan, însurat cu fata celui mai mare doctor din Ploieşti, cum zicea el când a luat-o, fireşte