„cel mai mare doctor” fiind ăl cu ăi mai mulţi bani, pediatră fata – a vrut şi el să-l cumpere, dar i-o fi displăcut vecinătatea cu mine… n-o fi avut atâtea parale… Mă rog, treaba lor, pe mine primejdia de-a-mi cumpăra casă de-o juma' de milion nu mă paşte.

  — Nu-ţi pierzi totuşi prea multă vreme cu treburi extraprofesionale?

  — Ba-mi pierd. Circa patruzeci la sută din viaţă mi-o petrec şi eu ca majoritatea femeilor de pe mapamond: la nivelul a patru clase primare, ca să poţi citi numele străzilor nu de alta, că altfel nici de asta n-ar fi nevoie, dar ce-aş putea să fac? Să-mi iau o femeie care să mă coste o mie de lei pe lună, pe puţin, când eu, în cel mai fericit caz, câştig trei mii?

  — Şi cu banii Mariei?

  — Am un caiet în care notez tot ce-i dai tu Mariei. Una peste alta n-au fost niciodată mai mult de-o mie cinci sute de lei pe lună, din care mă străduiesc să-i pun de fiecare dată deoparte două-trei sute şi pe urmă-ncepe altă strădanie: să nu m-ating de ei.

  — Presupun că şi tatăl celei mici îţi dă ceva…

  — Tu l'as voulu, Georges Dandin! Dar nu e treaba mea!

  — Asta ziceam şi eu!

  — Sânziana, eu zic să te mai gândeşti la ce ţi-am spus. Dacă vrei, pot să-ţi explic de ce-am ajuns la concluzia c-ar fi bine să ne-mpăcăm, şi pe ce căi, zise Alexandru, dornic să schimbe tonul dezagreabil al ultimelor replici şi cu speranţa că avea să-i incite Sânzienei curiozitatea.

  — Nici când m-ai lăsat nu te-am întrebat de ce mă laşi, nici acum când vrei să mă iei înapoi nu te-ntreb de ce; aşa sunt eu – fire discretă, zise Sânziana jumătate-n glumă, jumătate-n serios, ca să-i taie lui Alexandru elanul „confidenţial”, în care voia s-o implice.

  * „Mi-ajung confidenţele Ninei despre jumate din Bucureşti, aşa că a se slăbi… Doar n-o să-mi spui că vrei s-o laşi fiindcă se ţine cu unu-n văzul lumii! Eşti prea orgolios. Foarte bine face! Bravo ei! Începi însă, începi să ai dubii asupra fizicului tău privit de sexul advers. E distrugător să te-ndoieşti de tine fizic. E distrugător să ştii că te-nşeală nevasta şi nu pentru că singur ţi-ai dinamitat soclul, ci pentru că – aşa ţi-nchipui tu – a găsit un mascul mai grozav decât tine şi nu poate rezista atracţiei fizice a acestui nou super-bărbat. Niciunul dintre voi nu acceptă că „masculul” nou e numai un biet brânci care dă jos şandramaua veche şi şubrezită. Când ţi-oi fi luat tonul ăla de anchetator, cred că s-a căit amarnic „marea vedetă” că s-a legat la cap cu tine. De, băieţaş, toate se plătesc pe lumea asta…”.

  — Uneori abandonezi o haină, care poate fi de calitate, pentru că nu-ţi mai vine bine, alteori fiindcă ţi s-a urât de ea şi-ai vrea una nouă, care poate nu e de-aceeaşi calitate însă e nouă, zise Sânziana pe-un ton de constatare, uitându-se pe fereastră la soarele enorm care-nvăpăia un cer violet „la fel ca-n tabloul lui nea Matei, de la mine din cameră”.

  — Eu cred că tu trebuie să fii vreo nepoată de-a lui Aisopos!

  — Mama spunea că dinainte chiar de perioada clasică diftongii se monoftongaseră-n greacă. Aşa că sunt nepoata lui Esop, puse la punct Sânziana felul cum se pronunţa numele străvechiului fabulist al antichităţii eline.

 

  („Iar am nimerit-o ca cu – frumoasă cacofonie – ca cu „pontifus”, fir-ar el al dracu' de „pontifex”„).

  Telefonul puse capăt discuţiei filologice dintre cei doi foşti parteneri de viaţă.

  — La telefon, zise Sânziana cu un glas atât de stins încât trebui să repete răspunsul… Cum aş fi putut?… La ce oră trebuie să pleci? Vino când vrei. Sigur că da. La 5 minute de-aici trec 33, 86, 94… ai la alegere. Nu, stăteam de vorbă cu cineva. E o singură intrare. Butonul de lumină e-n stânga uşii. Etajul I, cel din faţa scării. Scrie pe uşă. Perfect. La revedere.

  Pe chipul Sânzienei apăru o expresie de nelinişte.

  — Acum, m-apuc să spăl rufele, adică le bag în maşină, zise ea pe-un ton care, deşi foarte politicos, arăta că vizita s-a terminat.

  Alexandru era sigur că ultimul telefon era cauza acestei despărţiri bruşte. „Păcat, azi era-n toane bune… am mai fi putut sta de vorbă”, îşi spuse el şi se-ndreptă spre vestibul, îşi luă trenciul, îi sărută mâna Sânzienei şi-o mângâie pe bărbie. Simpla intenţie de-a se reînsura cu ea parcă-i dădea nişte drepturi. Sânziana, fără să protesteze – că de asta-i ardea ei acum – îi spuse „la revedere” şi, din graba cu care-i deschise, uşa-i scăpă din mână, trântindu-se.

  * „„Pe musafir du-l până-n drum ca să fii sigur că nu se mai întoarce”, parc-aşa zicea nea Krikor Krikorian. O-nţelepciune de-a lor armenească. Tare frumos mirosea la el în dugheană a cafea! Sânziana se poartă foarte româneşte cu mine, aproape să-mi dea cu uşa-n cap. De fapt, mă conduce numai când n-are cine-nchide după mine, altfel… La urma-urmei, ce pretenţii aş putea să am?! Se poartă şi s-a purtat totdeauna lux, fiindcă e o fire-nfrânată şi mai are şi-o educaţie desăvârşită. Şi eu îmi dau seama cum ar trebui să mă port, că la mama, deşi nu era profesoară de latină şi de greacă, numai lucruri bune şi bunăcuviinţă am văzut; dar eu, deşi-mi dau seama cum ar trebui să mă port, nu mă rabdă inima să nu mă port cum îmi vine şi nici măcar pentru că nu pot să mă stăpânesc, ci pentru că nu vreau să mă stăpânesc. Abstracţie făcând de felul în care-au evoluat lucrurile-ntre mine şi Dana, tot m-aş întoarce la Sânziana. După maică-sa, e singura femeie de la care-nvăţ de fiecare dată câte ceva, e un personaj mereu viu, n-a-nţepenit într-un tipar; deşi atât de egală – e plină de neprevăzut, în