timp ce Dana, deşi atât de inegală, e cât se poate de previzibilă. Nimic mai previzibil decât oamenii nestatornici… Păcatul meu e că nu vreau şi nici n-am vrut să-nvăţ nimic de la nimeni. Nu m-am exprimat bine: de-nvăţat vreau să-nvăţ de toate de la toţi, dar nu vreau să fiu învăţat. Ileana socotea opoziţia, încăpăţânarea asta, păcatul meu major. Şi de Ileana mi-e dor de multe ori. Dar mi-a tăiat-o… scurt: „Să ne mai vedem? Ca să ne spunem ce? Eu ce scrii citesc… de cunoscut ca persoană particulară te cunosc…”. Sânziana nici nu ştiu dacă mă citeşte. Cu ea trebuie să discut acest subiect; de-acum înainte am să discut tot felul de subiecte cu ea”.

  Pe vremea când Smaranda Hangan nici cu gândul nu gândea că Alexandru Bujor avea să-i fie ginere i-l caracterizase o dată Sânzienei ca scriitor: „Un amestec de talent, mare şi adevărat, cu un prost gust „desăvârşit”. Un personaj incredibil”; iar când Sânziana-i spusese că voia să se mărite cu el, Smaranda-ncercase s-o oprească, de astă dată făcându-i portretul dincolo de literatură: „E de-o ambiţie nemăsurată. Ambiţia socială a celui care nu suportă să-i fie cineva superior, nici măcar egal. O ambiţie care seamănă grozav cu arivismul. Are-n el o sete de putere, pe care niciodată cu nimic n-o s-o potolească. E-un personaj ros pe dinăuntru de nişte lucruri obscure, pe care nici lui nu-ndrăzneşte să şi le mărturisească şi poartă-n el nişte germeni care se propagă. Să nu zici că nu ţi-am spus”. „Mamă, îl cunoşti atât de puţin, de ce eşti atât de sigură că e-aşa cum mi-l descrii mie? Dacă l-ai văzut de douăzeci de ori…”. „L-am văzut puţin, dar i-am citit cărţile, cum n-o să i le citească nimeni niciodată. Eu i le-am bătut la maşină, şi-n timp ce i le băteam, cântăream fiecare cuvânt, aşa că-l cunosc foarte bine. Eu nu mă opun, Doamne fereşte, să-l iei, dar îţi atrag atenţia pe cine iei. Nu de-un copil ca tine ar avea el nevoie. Ar avea nevoie de cineva autoritar, de cineva care să-i impună şi care să-i satisfacă şi vanitatea, iar vanitatea asta nu se poate mulţumi cu-o fetiţă de nouăşpe ani, oricât de frumoasă ar fi ea, de deşteaptă, de cuminte, de modestă şi de studentă la medicină. Ar avea nevoie de-o femeie voaiantă, cunoscută, vestită, îi plac stridenţele, nu calmul”. „Bine, mamă, dar nevastă-şi ia pentru el, pentru sufletul lui, nu pentru ca să le ia ochii altora”. „Să dea Dumnezeu aşa să fie!”, îi urase doamna Hangan. „Şi n-a fost aşa”, îşi zicea acum Sânziana, în timp ce punea „hăinuţele de pat” în maşină. „Pe nimeni nu invidiez. N-aş vrea să fiu în locul nimănui, iar în locul lui Alexandru mai puţin ca-ntr-al oricui. Să fii ros tot timpul de suspiciuni, de invidii, de ambiţii nu e nici o bucurie, oricât ai fi de cunoscut, de recunoscut, de omologat. Eu, care n-am avut altă ambiţie-n viaţa asta decât să-nvăţ ca să ştiu, şi tot spun că nu e uşor. Viaţa nu-i o sinecură. N-am vrut să iau scaunul nimănui, nu m-am temut pentru scaunul meu modest, la care nu credeam că cineva poate râvni, şi câte copite-am primit… şi cât de-nvăţată cu greul am fost de când mă ştiu… Uneori, îmi vine să cred că Sartre, pe care nu-l ador, are dreptate când spune că „povestea unei vieţi, oricare-ar fi această viaţă, e povestea unui eşec”; aşa sau cam aşa, în orice caz, asta este esenţa. Dacă i-ai spune cuiva că o adolescentă e-ndrăgostită de-un bărbat de-o seamă cu taică-său, că bărbatul ăsta, un om în toată puterea cuvântului, nu-şi pune mintea cu ea şi că prin fiecare gest încearcă să-i tempereze ardoarea, că adolescentei îi trece, se mărită din dragoste cu un băiat potrivit cu ea, că mai cunoaşte apoi şi alţi bărbaţi, spre care se-ndreaptă, hai să nu zicem neapărat din dragoste, dar cu trup şi suflet, şi totuşi, după douăzeci de ani, fosta noastră adolescentă simte neîmplinirea dragostei aceleia ca pe-o mutilare a dragostei în general, ca pe-un eşec irecuperabil, dac-ai povesti asta cuiva ce-ar zice? Ar zice că bine-a fost c-a fost aşa. O fată de cinşpe-şaişpe ani şi-un bărbat de patruşcinci de ani, Doamne Dumnezeule! Ce, se prădase lumea de bărbaţi? Ca dovadă că fata-şi găsise un bărbat potrivit, se măritase, se lăsase, dar asta era altă parte a poveştii… Oamenii sunt interşanjabili, priviţi ca utilităţi. Cu condiţia să nu-i iubeşti. Aş fi vrut să mă săruţi, nene Dal, să mă iubeşti o dată, una singură: cu trupul şi cu sufletul tău frumos, şi pe urmă puteam să şi mor. După niciunul dintre ceilalţi n-am simţit că m-am împlinit într-atât încât să pot muri. Dragostea cu niciunul nu e-atât de proaspătă-n minte, ca dragostea noastră neîmplinită. Fiindc-a fost neîmplinită? Ce folos că celelalte…? Am fi ştiut numai tu şi cu mine. Şi-aşa ştiam. Nu erai orb. Lecţia ta, pe care-aş intitula-o „Tăiat necesar de aripi”, nici pe patul morţii n-am s-o uit. M-am aruncat la pieptul tău suspinând şi te-am cuprins în braţe. Nu mai ştiam nici ce se-ntâmplă cu mine, dară cu tine?! Într-un târziu, am simţit o mână care mă mângâia pe cap şi-am auzit o voce albită de emoţie, care se străduia să vorbească liniştit. „Fetiţa tatei, fetiţa tatei, toate trec, toate trec”. Aveam o viaţă-nainte care să-mi dovedească trecerea, atenuarea, semi-uitarea asta continuă. Te-ai desprins încet de mine, m-ai lăsat cu braţele desfăcute-n aer după forma ta şi te-ai dus. Am stat acolo cu ochii-nchişi pân-a venit cineva de-afară. Ai făcut ce trebuia să faci, nene Dal. Întrebarea e: cui i-a folosit? Aş fi făcut, aş face la fel ca tine, dar tot m-aş întreba: cui foloseşte? A doua zi după cezariană, când am născut-o pe Maria, a venit doctorul Vladimirescu să mă vadă. Era ora mesei şi cele trei colege de rezervă se duseseră-n sufragerie. Doctorul m-a-ntrebat cum mă simt, cum e temperatura, am discutat despre facultate, mi-a povestit câte ceva de pe vremea studenţiei