lui, totul pe un ton sobru, pe tonul lui obişnuit. S-a uitat la ceas, s-a ridicat şi, de sus, m-a privit drept în ochi. Am simţit că ceva se topeşte-n mine şi-n aceeaşi clipă ceva s-a schimbat în privirea lui. În pupilele lui vedeam… ce vedeam? Ceva ce n-are nume, n-are durată, nu se repetă. Am închis ochii-ncercând să păstrez în ei ce văzusem. Când i-am deschis, doctorul stătea-ntr-un genunchi lângă patul meu şi mă privea. S-a ridicat şi din toată-nălţimea s-a frânt în două spre mine. Când mai erau două palme-ntre mine şi el i-am pus o-ntrebare din ochi. „E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr…”, a şoptit el cu ochii-nchişi, mi-a sărutat perna şi-a plecat. Cu-o zi înaintea ieşirii mele din spital, Alexandru plecase cu-o delegaţie-n Polonia, da, în Polonia. Maria, toată numai panglici şi dantele, era instalată-n portbebeul-valiză. Am rugat-o pe Mama, care venise să ne ia cu un taxi, am rugat-o să stea o clipă cu fetiţa, ca eu să-mi iau rămas-bun de la doctorul Vladimirescu. Am intrat în cabinetul lui exact în momentul când dinăuntru ieşea cineva, aşa că n-a fost nevoie să bat la uşă. Se uita la nişte radiografii, cu spatele spre mine. Purta pantaloni gri-nchis, reiaţi, şi-o cămaşă lila. M-am uitat în voie la corpul lui suplu, la părul care-ncepea să-ncărunţească, i-am urmărit mişcările. Uitasem pentru ce mă aflam acolo. Mă aflam acolo ca să mi-l întipăresc în minte. Mi-a simţit prezenţa şi s-a-ntors către mine privindu-mă.

  Stăteam nemişcată lângă uşă. Nu găseam nici un cuvânt. Nici nu-l căutam. Câtă vreme o fi trecut aşa nu ştiu. Doctorul s-a depărtat de negatoscop şi-a venit până-n mijlocul camerei.

  — Ştiu că pleci acasă. Ţi-am semnat externarea. Ai un doctor bun pentru fetiţă?

  — N-am.

  — Pe dumneata cine te-a văzut când erai copil?

  — Nimeni. Adică, un chirurg, coleg cu tata.

  — Tatăl dumitale e chirurg?

  — A murit pe front în '42.

  — Şi tata a murit pe front în '42. Era-nvăţător la ţară.

  A scris ceva pe-un carnet de reţete, apoi a ridicat ochii spre mine.

  — Mama dumitale s-a recăsătorit? m-a-ntrebat el, întinzându-mi hârtia pe care, scrise ordonat şi citeţ, se aflau numele, adresa şi telefonul dumneavoastră, domnule doctor Murgu.

  — Nu s-a recăsătorit.

  M-a privit ca un orfan care se uită la alt orfan.

  — Dacă ai nevoie de ceva, Sânziana, indiferent ce-ar fi şi când ar fi, caută-mă.

  Nu-mi spusese până atunci niciodată pe nume. Cele opt luni cât mă văzuse, îmi zicea „domnişoară”, „domnişoară doctor”, „stimată doamnă”, mi-o mai fi zis şi altfel, dar pe nume niciodată. Am tresărit.

  — Credeai că nu ştiu cum te cheamă? mi-a ghicit el gândul. 24 iunie 1940… a rostit apoi data naşterii mele, spaţiind cuvintele.

  După o pauză, a continuat:

  — Sânziana, peste-o lună, trebuie să vii la control. Eu cred că am să fiu în concediu; vino la doamna doctor Cantuniari, mi-a spus el după o clipă de ezitare.

  — Vă mulţumesc, domnule doctor, am zis eu, ne-ndrăznind să mă mişc din loc.

  El s-a apropiat de mine şi m-a-ntrebat cu glas scăzut şi niţel răguşit:

  — Dac-ar fi să faci ce-ţi spune inima ce-ai face-acum?

  Mă uitam la el, iar inima, biata mea inimă, se făcuse cât un purice. Nu-mi aduc aminte să mă fi simţit nici pân-atunci, nici de-atunci încolo mai tulburată decât în clipa aceea. Mă uitam la fruntea lui înaltă şi boltită, la ochii cenuşii, micşoraţi între nişte riduri fine, la creasta nasului care se subţia spre vârful niţel acvilin, la gura cu un pic de prognatism, la bărbia cu gropiţă, la faţa lui tuciurie de parcă toată ziua l-ar fi bătut vântul şi nu-mi venea o vorbă, una singură, în minte.

  — Vreau să plec, am spus eu în sfârşit, într-o inspiraţie „supremă”.

  — Atunci, pleacă, a zis el şi s-a uitat la mine cu indulgenţa cu care te uiţi la un copil prins cu minciuna. Cu mâna stângă mi-a pipăit faţa. Ca un orb. A-nchis ochii şi a lăsat mâna-n jos. Te rog să vii la doctoriţa Cantuniari.

  Ne uitam unul la altul ca la un paradis pierdut. Am început să plâng, fără suspine, fără nici un sunet. Am pornit-o spre uşă. Simţeam o sfâşiere şi-o fericire fără seamăn.

  — De ce-o fi viaţa atât de complicată? s-a-ntrebat el, de parc-atunci ar fi descoperit asta.

  M-a luat pe după umeri şi-a mers alături de mine. A barat uşa cu spatele şi mi-a dat drumul. Ne despărţea acum o jumătate de metru. „E-atâta rutină pe lume, dar şi-atât adevăr!”, mi-a trecut prin minte. Era prima oară când mă simţeam tot una cu-o altă fiinţă. Deodată, din mine, din acea mine pentru care lumea se reducea la omul din faţa mea, pe care-l sorbeam şi de care eram sorbită, a răsărit un glas de-o frumuseţe şi de-o linişte vecine cu veşnicia, un glas care dăruia tot ce-aveam mai ascuns şi mai adânc în mine: „Vă iubesc, domnule doctor”. Eram liberă şi fericită. Luam din inima mea piatra care mă apăsa şi-o îngropam în inima dumneavoastră, domnule doctor. Mi-a sărutat gura, solul care-i adusese acea bună-vestire…

  M-a petrecut până la taxi. S-a-nclinat adânc şi i-a sărutat mâna Mamei. I-a luat coşuleţul, i-a ajutat să urce, s-a uitat duios la fata mea, i-a pus mamei coşuleţul în braţe şi a-nchis portiera. Mi-a sărutat mâna, s-a uitat în ochii mei în speranţa unui verdict, apoi mi-a spus cu un glas pe care mai mult îl bănuiam:

  — Cum ai să vrei tu aşa are să fie.

  „Domnul doctor Vladimirescu, la direcţie, domnu' doctor”, a răsunat de undeva, de la o fereastră, o voce care-l chema la ordinea rutinei”.

  * „Am pus destul detergent, rufele nu sunt nici prea multe, nici prea puţine, acum, frumoaso, fă-ţi meseria”, spuse-n gând Sânziana şi dădu o „tapă” amicală maşinii de spălat.