class="p1">  „„E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr”, dar pentru adevărul ăsta puţin şi rar, pentru acest miracol merită să trăieşti. De câte ori mi-a fost greu, de câte ori îl aveam de-nfruntat pe răposatul profesor Voicu Marin şi „curtea” lui, închideam ochii peste rutină şi-i deschideam spre adevăr. N-o să ştiţi niciodată, domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, niciodată, cât preţ are pentru mine adevărul acela unic şi nerepetabil de-atunci dintre noi. Zile, săptămâni, luni, n-am trăit: am plutit. Să te ştii iubit şi să iubeşti. Nu mai aveam nici un gând numai al meu. Gândurile mele erau ale dumneavoastră, dumneavoastră eraţi singurul meu gând. Câtă generozitate nu te-nvaţă dragostea! Îl iertam pe Alexandru că lipsise, el ştie unde, în noaptea când am născut-o pe Maria. Îl iertam, că oricât îl rugasem să nu fumeze, cât fusesem însărcinată, fumase, îl iertam că nouă luni n-adusese o pâine, un măr, o salată din piaţă, lăsând totul pe seama Mamei, „sluga fără simbrie” bună-la-toate, şi-a mea. Îl iertam de tonul iritat pe care-l avusese-n ultimele luni, când sunt sigură că se-ncurcase cu cineva. Adevărul acela al nostru m-a făcut să-l iert şi peste nouă ani, când lăsa o nevastă şi-un copil şi se ducea după o mare iubire, adevărul acela m-a făcut să-l iert, dar să-mi şi pun întrebarea „cui a folosit?”. Cui a folosit că m-am lipsit de-acel adevăr? Cui a folosit c-am lăsat să se usuce atâta dragoste, atâta foame? Cui a folosit c-am slăbit în două luni zece kilograme; „din cauza alăptatului”, ziceau toţi, afară de Mama care, ştia-nu ştia, simţea că de dor; afară de ea şi de nenea Dal, care mi-a spus într-o zi: „Ce te roade, ce e cu tine? Te suge-un zburător?”, şi m-a privit cu nişte ochi în care citeam înţelegerea paradisurilor pierdute. Mă uscam de dor. Douăzeci de minute mă despărţeau de harul tămăduitor. Şi nu mă duceam spre el fiindcă legea unei căsătorii e „să nu minţi”. „Să nu minţi” cu ce? Dragostea pe care-am extirpat-o din mine, pe care-am lăsat-o să moară-n dumneavoastră… Cui a folosit cenuşa acestei incinerări? „Cui foloseşte?”, ajung iar la-ntrebarea asta. La fel aş face şi azi, la fel şi mâine, domnule doctor Vladimirescu, dar întrebarea tot mi-aş pune-o. Şi-am să mi-o pun pân' la Ziua de Apoi”.

  Sânziana închise ochii istovită. Monoloagele ei interioare o sleiau mai mult decât două zile de laborator puse cap la cap şi decât toată casa dată cu fundu-n sus, la curăţenia de Paşti. Îşi duse mâna la frunte şi oftă.

  * „De ce-o fi atât de complicată viaţa? Oare pentru toată lumea? Ce ştim noi despre „toată lumea”, când nu ştim nimic nici despre omul cu care trăim într-o casă, cu care mâncăm la o masă, cu care dormim într-un pat? Fiecare se ştie pe sine. Restul – presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile. Când o să renunţăm la aroganţa de-a ne pretinde atotştiutori asupra semenului nostru?… Mi-aţi lăsat cea mai frumoasă amintire despre dragoste, domnule doctor Vladimirescu, şi un regret fără sfârşit. Neîmplinirea dragostei pentru nenea Dal tăia o mână unei copile, neîmplinirea dragostei cu dumneavoastră, amputa vitalitatea unei femei. M-aţi învăţat ce e dorinţa, partea aceea fierbinte, iraţională şi-atât de-adevărată a dragostei. Îl iubisem pe nenea Dal. Nimic nu putea şterge iubirea asta. Şi pe el îl dorisem. De ce să mint? Ca să fac retrospectiv pe pura cu mine însămi? Dar atunci nu ştiam ce doresc. Atunci – bănuiam, acum – aflasem. Îmi ţineam cursuri de morală de dimineaţa până seara: „tentaţii ai să-ntâlneşti mereu; bărbaţi pe care să-i doreşti, care să te neliniştească aşa cum te nelinişteşte, cum te bântuie acest domn doctor atât de sobru şi-atât de pătimaş, ai să găseşti şi azi şi mâine. Trebuie să-nveţi să te-nfrânezi, să te disciplinezi. Spune-ţi mereu: sunt femeie măritată, nu trebuie. Sunt mamă de copil, nu trebuie. Căsătoria şi copilul sunt permanenţele mele, sunt teritoriul meu. N-am voie să trec fraudulos frontiera şi să le schimb pe efemer. Bărbaţi care să-mi strice liniştea, sobri şi pătimaşi, am să găsesc şi azi şi mâine”… De şaisprezece ani, n-am mai găsit. N-am mai găsit focul acela mistuitor. Am găsit frumuseţea-nălţătoare a adoraţiei pentru dumneavoastră, domnule doctor Murgu, te-am întâlnit pe tine, Pavele, băiatul meu drag şi curat, coborât din creierul munţilor, te-am întâlnit pe tine, Emile, singura mea eroare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, pe tine, Mircea, şi vă iubesc pe toţi, şi-mi sunteţi dragi, şi mi-e drag să vă răsfoiesc, şi nu mi-e ruşine cu voi şi nici cu mine, v-am întâlnit pe voi, dar pe el nu l-am mai întâlnit în niciunul din voi şi ştiu, simt, că nici n-am să-l mai întâlnesc, în nimeni, niciodată. „Nimeni”, „niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am dezvăţat să le analizăm conţinutul, fiindcă vorbim la-ntâmplare, fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nici o valoare. „Nimeni”, „niciodată” sunt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru, inviolabil ca un mormânt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntâmplare. Sunt cam patetică. De ce n-aş fi? Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-ndrăznim să fim noi? Atunci, când? Şi faţă de cine? Faţă de viermii cei neadormiţi care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale sufletelor ce viermi au să le afle vreodată? Cuvinte, cuvinte… Am un respect pentru cuvânt ca pentru o fiinţă. Poate pentru că m-a născut şi m-a crescut o mamă adăpată la două izvoare ale cuvântului: la cel de la ea din sat, de la Cernaţi, şi la cel al culturii clasice, învăţată-n şcoli. „Cu gura face şi-şi face omul şi cel mai mare bine şi răul cel mai mare”, aşa zicea Mama. „Umblă, mamă, cu vorbele, cum ai umbla cu un ou moale”, mă dojenea ea blând când o mai luam eu razna cu gura. Aşa învăţase ea din pomul veşnic roditor al cunoaşterii. De când am început şcoala, în fiecare dimineaţă se uita la mine ca la o icoană şi-mi spunea cu un glas rugător şi pătrunzător, care voia să intre-n fiecare fibră