* „„Uite, Hangan, ce bine ştie! Ea cum a-nvăţat şi tu nu?”, m-a dat de exemplu, într-o zi, profesoara de franceză, prin '50, cred, când Niura, una din gemenele Dulgheru, pe care-o ascultase după mine, se poticnise la „si conditionnel”.

  „Hangan a avut guvernantă”, s-a grăbit o colegă să ne-ajute pe-amândouă. „Guvernantă n-am avut, dar mama mea şi-a făcut doctoratul la Paris; a-nvăţat acolo franţuzeşte şi englezeşte şi m-a-nvăţat şi pe mine de mică”. „Parcă-n fişă scrie că mama ta e dactilografă”, m-a-ntrerupt profesoara, care ţinuse-un trimestru locul dirigintei noastre (profesoară de rusă, plecată la specializare în U. R. S. S.). „Acum e dactilografă, dar la bază e profesoară de latină şi de greacă”. „La bază”. Mi-era greu să stabilesc vreo relaţie între „baza” din această formulare şi „baza” din geometrie. Dar nu ştiam să exprim altfel decât prin sintagma aceea „tip” situaţia profesională a Mamei. „Bunicii tăi ce sunt?”, a continuat profesoara, dintr-odată plină de curiozitate în privinţa genealogiei mele. „Ţărani”. „Şi şi-au trimis fata la doctorat, la Paris?”, a rostit profesoara, neîncrezătoare. „A trimis-o statul cu bursă”. „Tatăl tău ce e?”. „A fost doctor; a murit pe front”.

  Afară de Liliana, singura mea prietenă, nimeni din clasă nu ştia nimic despre mine. Nu era rău să ştii franţuzeşte, că doar fusesem citată ca personaj pozitiv pentru asta – însă trebuia să ştii de la şcoală, să fi-nvăţat de-a valma cu toţi copiii. Înţelegeam că oameni care ţineau haine de blană la naftalină umblau cu lodene; înţelegeam că etalarea unor bunuri materiale care nu fuseseră şi nu erau la-ndemâna tuturor putea părea aroganţă. Dar nişte bunuri spirituale, ca, de pildă, o limbă străină învăţată acasă, un bun spiritual cum putea ofensa pe cineva? Pe cine, de pildă, ar fi ofensat că eu aş fi ştiut să pictez? Cum putea fi cineva ofensat că altcineva ştia ceva ce el, acel cineva, ştia mai puţin sau deloc? I-am povestit Mamei cele-ntâmplate la şcoală şi i-am expus cum m-am priceput nedumerirea mea cu privire la bunurile materiale şi la cele spirituale şi la dezacordul pe care puteau să-l stârnească-ntre oameni. Mama mi-a explicat că orice bun spiritual este convertibil în bunuri materiale, iar bunurile materiale în muncă. Aşa rezum eu astăzi explicaţiile ei de-atunci. „Cine munceşte cu braţele se gândeşte: cât ar trebui să muncesc eu ca să-mi cumpăr covorul ăsta?'„.

  Explicaţia, această primă parte a explicaţiei o-nţelegeam. Dar nu-nţelegeam de ce omul care muncea cu braţele s-ar fi supărat pe unul care picta, ca nenea Matei, de pildă. „Fiindcă se gândeşte: cât timp ar trebui să muncesc eu ca pe urmă să pot sta şi să pictez un tablou?'„. „Mamă, şi tu crezi că el are dreptate când gândeşte aşa?”. „Draga mamei, nu ştiu dacă are sau n-are, dar aşa gândeşte şi aşa e-nvăţat să gândească. Mai întâi, trebuie să te pui în locul altuia şi după-aceea să-l judeci. De când lucrez la 'Cauciucul', înţeleg altfel lucrurile decât înainte”. Mi-aduc aminte că am fost tristă toată ziua. În sufletul meu se furişase ceva tulbure, ce nu existase pân-atunci: îndoiala, bănuiala”.

  * „De ce spunem, „mamă vitregă”, „tată vitreg” şi nu spunem şi „bărbat vitreg” şi „nevastă vitregă”; „bărbatul vitreg” şi „nevasta vitregă” întâlnindu-se mult mai des decât mama şi tatăl? De ce mi-a venit gândul ăsta? Nu ştiu. Pentru că, probabil, demult îl cloceam şi-acum a spart coaja.

  Mama, într-o zi când aveam dexterităţi, m-a dus la „Cauciucul”. Să văd munca unui schimb. M-a plimbat prin toată fabrica. Ţin minte nişte oameni negri ca nişte draci, luptându-se cu nişte furci negre pe care se opinteau să le-nfigă-n ceva. Căldura, curentul, negreala… Mama nu mi-a spus niciodată de ce mă dusese-acolo. Am înţeles din vizita aceea un lucru mult mai important decât părea la prima vedere: am înţeles de ce cât lumea şi pământul acei care n-au îi vor urî pe-acei care au, şi de ce acei care muncesc cu mâinile vor avea totdeauna o bănuială-n sufletul lor în privinţa celor care muncesc cu mintea. Nu era vorba numai de efortul fizic, era vorba de certitudinea pe care o dă lucrul ieşit din mâna omului şi de incertitudinea pe care-o simţi în faţa lucrului ieşit din mintea lui. Ce iese din mâna omului se măsoară, se cântăreşte. E bun sau nu e bun. Dar ce iese din mintea lui? Cine este judecătorul – suprem, imparţial – care să judece lucrul ieşit din mintea omului şi care să-l încredinţeze pe cel care munceşte cu mâinile că lucrul acela al minţii e bun, nu numai fiindcă aşa i se pare judecătorului, ci fiindcă el este bun în mod absolut? Cine să-l încredinţeze pe cel care-şi măsoară priceperea cu metrul şi cu balanţa că ceva ce nu se poate măsura astfel e bun? Un şurub e bun sau nu e bun. El nu poate stârni controverse. Dar cu ce să-l convingi pe cel care munceşte cu braţele că un lucru venit din stricta sferă a minţii e bun sau nu, când acel lucru stârneşte-atâtea controverse? Pe cine să creadă omul acela: pe cei cu ditirambii sau pe cei cu hula? Şi lui îi spune inima ceva când citeşte, când vede, când aude lucrurile ieşite din complicatele tipare ale minţii, dar se sfieşte să strige sus şi tare ce crede; se teme să nu-i spună careva „ce ştii tu?” şi-şi spune el însuşi „ce ştii tu?”.

  Începeam să mă-mpac cu gândul că-ntre oameni nu e numai iubire.

  Antoaneta, prietena mea din clasa-ntâi, Antoaneta, care nu s-ar mai fi dezlipit de mine, nu-mi strigase: „Hoaţo, mi-ai furat geografia!”? Aşa mă cunoştea ea pe mine?! Cum putuse ea să creadă aşa ceva despre mine? O săptămână am dus-o-ntr-un plâns. „Nu te-amărî, fetiţa mamei. Ai s-auzi atâtea-n lumea asta, atâtea pe nedrept, ăsta-i doar începutul”, mă