liniştea Mama. Zadarnic a-ncercat Antoaneta să se-mpace cu mine, zadarnic mă-mbia cu păpuşile ei, cu mingile ei, cu bilele ei. Îmi ieşise de la inimă. Într-atât încât, deşi am fost douăzeci şi unu de ani colege, habar nu mai aveam de existenţa ei şi nu fiindcă aş fi făcut pe indiferenta, ci fiindcă, din ziua când îmi strigase „hoaţo”, pentru mine Antoaneta murise. Nu-i purtam nici o pică. Ne salutam, schimbam câteva cuvinte neutre ca-ntre oameni care se văd zilnic, dar pentru mine din ea nu rămăsese nici umbra Antoanetei pe care-o iubisem. Plânsesem atunci nu umilirea mea, nu imposibilitatea mea de-a-mi demonstra nevinovăţia – cum să dovedeşti ceva ce n-ai făcut? – plânsesem moartea unei prietenii. Îmi dau seama că din acea-ntâmplare de-acum douăzeci şi nouă de ani se trage rezerva mea faţă de oameni. Dac-ar fi fost numai acea-ntâmplare poate că s-ar fi estompat şi-ncet-încet aş fi-nceput s-o consider ca pe ceva ieşit din comun, care, deşi mă zdruncinase, putea fi dat uitării. Dar mereu se-adăuga altceva care-mi mărea nedumerirea şi bănuiala. Într-o zi, am „zbârcit-o” la un aspect imperfectiv la rusă.

  Într-un glas, Niura şi Şura, gemenele Dulgheru, au spus corect ceea ce eu greşisem. Cum multe reacţii sunt „tip”, profesoara de rusă zisese la fel ca cea de franceză altă dată: „Ele cum ştiu şi tu nu ştii, Hangan?”, iar eu, imitând-o pe colega mea care intervenise-n folosul Niurei la ora de franceză, am zis: „Ele-au avut guvernantă”. Profesoara s-a schimbat la faţă. Niura s-a roşit şi-a protestat: „N-am avut guviernantî”. În pauză, profesoara de rusă, care ne era şi dirigintă, m-a chemat şi m-a moralizat. Mi-au rămas în minte doar „Bastion al păcii… cel mai înaintat din lume, iar tu…”. Cu mine nu mai ştiu ce era. Pe lângă imperfectivul unui verb pe care l-oi ţine minte câte zile-oi avea, ziua aceea m-a-nvăţat că era bine să nu răspund decât la lecţii. Nu i-am spus nimic Mamei. De ce s-o mai indispun şi pe ea, dacă nu chiar s-o sperii! Avea şi-aşa destule necazuri pe cap, mai ales de când pe Taica şi pe Maica îi dusese în Bărăgan. Îşi făcuseră cum putuseră, cu mâinile lor, o odaie din chirpici. Mama toată ziua bătea drumul poştei să le trimită câte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, câte-un kil de marmeladă de 5. Bătea toată ziua la maşină – la fabrică şi-acasă. Făcea mărţişoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în mansardă; îi mai ajutau nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dal şi pe Marina nu-i lăsa: „Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mâinile, iar ţie, Marino, ţi-o ajunge câte-ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta!”. Ce să-i mai fi spus ei? Într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră. „Mă duc la alde bâtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu noi la bloc, în centru”, şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura, Dulgheriţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filosofie. „Noi, duminica, răspundiem la gazieta die pierietie”. Noi, cu gurile căscate, că nu-nţelegeam nici pic. Nici diriginta, nici ea nu-nţelegea. Părinţii Dulgheru ţineau o gazetă de perete în care criticau copiii, pe cele două gemene şi pe fratele lor mai mare, Leonea. Aceştia, la rândul lor, ţineau şi ei o gazetă de perete în care răspundeau. „Şi ce scrieţi, bre, acolo?”, le-a-ntrebat Suru Georgica. „Ne facem autocritica şi ne riemuşcăm”, au răspuns Niura şi cu Şura-ntr-un glas. Toată lumea a râs, afară de mine. Nu mă ţinusem să nu râd. Nu-mi venise deloc să râd. Ce devreme mi-a pierit mie cheful de râs! Râd foarte rar. Râd greu. Nu sunt un temperament depresiv şi nici posacă nu sunt. Dar foarte rar îmi vine să râd. Am plâns mult în viaţă, numai pe ascuns. Nu sunt o fiinţă ascunsă, dar nici expansivă. Nu sunt mizantroapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie şi sufletul nu mi-l pun pe masă-n faţa nimănui. Sunt convinsă de necesitatea comunicării-ntre oameni ca de-o etică obligatorie, respect oamenii şi mi-e milă de ei şi nu preget să-i ajut, îi respect, îi ajut, dar nu mă pot împiedica să nu-i judec. Sunt generoasă. E-n firea mea şi-am şi-nvăţat generozitatea de la Mama. „În lumea asta ai să găseşti totdeauna pe altul mai sărac şi mai necăjit decât tine. Să-i dai totdeauna: să nu spui: 'şi eu sunt sărac şi eu sunt necăjit'. Dau din ce am şi din ce ştiu. Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de-a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume. 'Memento mori' nu era un adagiu al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă, care voia să te ţină într-o permanentă stare de veghe: 'bagă de seamă ce faci cu viaţa, că nu e veşnică'„. Mama zâmbea când spunea cuvintele-astea. Cu zâmbetul ei de-o-naltă resemnare. Măicuţa mea dragă, nu te-am văzut niciodată stând picior peste picior sau ţinându-ţi mâinile, în rarele clipe de răgaz, altfel decât aşezate cuminţi una peste alta, în poală. Fiindcă aşa stau de veacuri ţărancele noastre: într-o atitudine hieratică, în aşteptarea ungerii pentru împărăţia supremei bune-cuviinţe. „Aş vrea să se termine totul aici, să nu mai fie şi-o Lume de Apoi. Dacă, totuşi, este o Lume de Apoi, şi eu cred că este, mă mângâi cu gândul că am să mă mai întâlnesc cu cei care mi-au fost dragi”. Aşa spuneai tu, Mamă. Dac-aş vrea o Lume de Apoi, în care eu nu cred, aş vrea-o ca să te-ntâlnesc pe tine, pe Tata pe care nu l-am cunoscut, pe Dina, pe doamna doctor Florica Vărbănescu, pe Maica şi pe Taica, pe maica Ana, pe Coana-mare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Că mulţi v-aţi făcut! Aproape că sunteţi mai mulţi, voi, cei de-acolo, decât cei pe care mi-e drag să-i întâlnesc aici, în lumea cu luminile. „Când vine câte-o zi mare,