când, vrând-nevrând, îţi faci bilanţul, vezi cât de mulţi au plecat din viaţa ta. Unii s-au dus, s-au mutat de la noi, pe alţii i-am dat noi afară din viaţa noastră. La cei dintâi – te gândeşti cu părere de rău dar şi cu-mpăcare, ca-n faţa inexorabilului; la ceilalţi – cu-amărăciune că n-au ştiut să-şi păstreze locul în inima cui îi primise. Se răresc rândurile prietenilor mei. Multora le duc flori şi le-aprind lumânări; în faţa multor nume ale celor care trăiesc trebuie să spun 'fostul meu prieten'. Parcă şi aerul se rarefiază-n jurul meu. Încep să m-apropii de imponderabilitate”. Cred c-a fost ultima noastră conversaţie, domnule doctor Nini Naiculescu. Ştiam că sunteţi bolnav, dar n-am bănuit că hotărâseţi… Mâine se-mplineşte un an de când aţi plecat cu bună-ştiinţă. Eraţi singurul om căruia i-am vorbit despre Pavel. Pentru prima oară, atunci, pe-o plajă a Mării Negre, am înţeles că oricât de pudic ar fi un om, o dată-n viaţă, măcar o dată, trebuie să-şi descarce sufletul în faţa cuiva. Atunci, l-am înţeles pe nenea Daniel, pe nenea Dal al meu, model de pudoare. Am înţeles de ce simte nevoia unui confident şi de ce, după ce-a murit Mama – confidenta lui de-o viaţă – m-a ales pe mine confident. Toate legendele au un tâlc. Atunci, la ţărmul mării, l-am înţeles pe bietul bărbier al regelui Midas. Ştiam că dumneavoastră sunteţi o trestie care n-o să-i şoptească vântului taina mea. Domnule doctor Naiculescu. Nini, Nini! Povestea mea cu tine, povestea mea, Pavele…”.

  CAPITOLUL DOI.

  Soneria ţârâi slab şi scurt. Dac-ar fi auzit trâmbiţa Judecăţii de Apoi, Sânziana Hangan n-ar fi sărit mai rău decât la sunetul acela timid şi nehotărât.

  Porni din baie, ştergându-şi mâinile de-un prosop. Ajunse-n faţa uşii de intrare şi, contrar obiceiului, deschise fără să privească prin vizetă. Deschise uşa larg, la perete. „Semn de caracter leal, de om generos şi netemător de nimic”, aşa diagnostica doctorul Daniel Şerban acest fel de-a deschide uşa.

  În faţa Sânzienei, stătea un bărbat înalt, şaten, într-un costum maroniu în carouri, cu-o valijoară burduf şi cu un trenci bleumarin într-o mână, cu un buchet de garoafe învelit în celofan, în cealaltă mână.

  Sânziana se uita la el şi, dac-ar fi putut să pună un diagnostic stării ei, ar fi spus cum spunea maică-sa: „Uneori ai momente când parcă-ţi ia Dumnezeu minţile”. Îi bătea inima atât de tare că-i simţea pulsaţiile-n cerul gurii; sau făcuse o sincopă? Îşi trecu o mână prin faţa ochilor ca spre-a alunga nălucile.

  — Sărut mâna, sună în fine glasul bărbatului şaten, aducându-i pe-amândoi la realitate.

  — Bună seara, Pavele. Hai, intră…

  — Credeam că… m-ai uitat, zise el, în timp ce-şi punea valiza şi trenciul pe lădiţa de pantofi a cuierului din vestibul.

  O clipă ezitase asupra persoanei la care să folosească verbul.

  Îi întinse florile.

  — Cred că trebuia să le scot hârtia, nu-i aşa? o-ntrebă el, privind-o şi zâmbind. Sunt subtilităţi de-astea care mie-mi scapă.

  — Vezi-ţi de treabă! Să mergem în casă.

  — Nu deranjez pe nimeni?

  — Cred că cel puţin o oră de-aici încolo n-o să se-arate nimeni.

  Pavel Vlas se aşezase-n berjera din sufragerie, pe care i-o arătase Sânziana cu mâna. Tocmai când Sânziana se pregătea să-şi tragă un scaun şi să se-aşeze şi ea, sună telefonul.

  — Iartă-mă o clipă.

 

  („E la fel de frumoasă şi n-a-mbătrânit deloc, dar ceva i s-a schimbat în privire, s-a adâncit, s-a-ntunecat”.)

  — Da, Myriam, îi spun, sigur. Trebui' să se-ntoarcă. Nu te superi că nu stau de vorbă, dar am o vizită. La revedere.

  Sânziana se-aşeză pe scaun, potrivindu-şi grijuliu fusta. Pavel Vlas o privea, implorând-o-n gând să spună un cuvânt, dar Sânziana, neavând deloc aptitudini mondene, nu se pricepea s-azvârle un cuvânt anodin cu care să pună capăt unui moment greu de trecut. Cu dinţii-ncleştaţi şi tremurând ca de friguri, se uita la el şi tăcea.

  — Credeam că m-ai uitat, sună în sfârşit glasul lui Pavel, stins de parcă venea de cine-ştie-unde. S-ar fi putut, au trecut cinci ani. În august s-au împlinit cinci ani, continuă el, cu-o voce un pic mai sigură, închizând ochii.

  — S-ar fi putut, Pavele, ce nu se poate pe lumea asta? S-ar fi putut, dar nu te-am uitat. Eu nu uit nimic. Câteodată mi-e frică să nu mor de-atâta memorie. Nu uit nimic şi pe nimeni. Iar cine-a-nsemnat ceva în viaţa mea, un ceas măcar… nu mai are nici o şansă să-l uit.

  Ultimele cuvinte le spuse cu intenţia de-a-ndulci niţel tonul amar şi patetic cu care rostise restul frazei.

 

  („Să-i spun dintr-o suflare ce am de spus, că doar n-o să stăm de poveşti până plec la gară”.)

  — Sânziana, cred că eşti tare mirată că te-am căutat. Acum cinci ani m-ai rugat să nu te caut niciodată. Ţi-am făgăduit şi m-am ţinut de vorbă şi n-aş fi venit niciodată să te tulbur dacă…

  — Dacă?

  — Dacă n-aş avea o bănuială…

  Se opri, dar de data asta, Sânziana, care nu mai avea pic de sânge-n obraz, nu-l mai ajută.

  — De ce nu spui nimic? Ştii bine la ce mă gândesc. Fiica ta cea mică, Ana, e copilul meu. Că astă-vară la mare („la marea care mi-a fost atât de dragă acum cinci ani”), că as' vară, fetiţa, Ana, se juca-n nisip cu băieţii mei, asta ştii. Lumea-i mică, Sânziana… Când m-am uitat bine la Maria, la fiică-ta cea mare, mi s-a părut că mai văzusem cândva fetiţa asta. M-am întrebat atunci de ce te făceai că nu mă vezi. Pe urmă, mi-am dat eu seama. „„Cum te cheamă pe tine, copilă?”. „Ana Hangan, şi-am patru ani”„. Pe cea mare – Bujor, pe cea mică – Hangan, ca pe tine. Una era dintr-o căsătorie, alta – din altă căsătorie. Le creştea un domn Hangan care credea că una e a lui.

  —