Pavel se duse-n faţa Sânzienei, şi-o luă de mână.

  — Te rog, nu te supăra…

  Sânziana se uită-n ochii lui albaştri şi văzu atâta căinţă şi-atâta amărăciune că simţi cum îi urcă un nod în gât şi-o podidi plânsul. („Doamne, Doamne, ce-or avea toţi oamenii cu mine de nu mă lasă o dată să trăiesc în pace?”.)

  Murea de ruşine să plângă-n faţa cuiva. Îşi duse amândouă mâinile la ochi, apoi, cu capu-n pământ, plecă din cameră. Se-ntoarse, e drept că spălată pe faţă, dar cu pleoapele de sus umflate de parcă le-ar fi injectat de curând ceva sub pielea transparentă, albăstruie.

  („Doamne Dumnezeule, martor îmi eşti că nici cu gândul n-am gândit s-o supăr”.)

  — Iartă-mă, Pavele. Dar pe fiecare din noi ne-ajunge câteodată, nu ştiu ce ne-ajunge, dar ne-ajunge… E câte-o zi când vine totul peste tine ca un tăvălug. Te rog să mă ierţi! N-aş vrea să te simţi prost în casa mea. La urma urmei, tot aşa aş fi gândit şi eu ca şi tine. Te rog să mă ierţi! Toată viaţa m-am stăpânit, mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de câte ori, dar sunt zile când nu mai pot. Atunci, intru-n baie şi plâng sau plec pe stradă. Acum însă…

  Şi iar o podidi plânsul şi iar se ridică să plece. Pavel i se-aşeză hotărât în cale şi-o apucă de-amândouă mâinile, o luă apoi de bărbie şi-ncercă să se uite-n ochii ei, dar Sânziana întoarse capul ca să nu-i observe el lacrimile.

  („Aşa ne-am cunoscut, aşa ne revedem”.)

  Pavel scoase din buzunarul de la piept o batistă albă şi-i şterse ochii.

  * „Toată viaţa m-am stăpânit şi mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de câte ori…”. Cuvintele astea îl izbiseră cum îl izbiseră lacrimile ei, atunci, pe plajă. „Ce-o fi fost viaţa femeii ăsteia înainte, înaintea verii de-atunci, şi pe urmă? Dacă fetiţa e copil din flori, cum am auzit, câte umilinţe o fi-ndurat în ăştia cinci ani, câte lacrimi o fi-nghiţit? Femeie necăjită, pe care-am iubit-o ca pe nimeni în lumea asta, pe care-o iubesc şi-am s-o iubesc…”.

  Cu-o mână o strângea la piept, cu cealaltă o mângâia pe cap. Sânziana plângea. Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se-ntâmpla ori de câte ori o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe şi grele, şi nu-i picase o lacrimă. Şi, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârşea lumea. Plânsul ei era de fapt, ca pentru mulţi alţii, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simţea nevoia să dea ceva afară din sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine şi curăţenie în sinea ei. Nu-şi jura nimic, nu lua nici o hotărâre, nu se-nverşuna-mpotriva nimănui şi-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de treburi grele şi-obositoare. Dacă se-ntâmpla seara, ieşea să se plimbe niţel singură, se-ntorcea acasă şi se băga imediat în pat. Norocul ei că, de când se despărţise de Alexandru, nimeni n-o-ntreba „de ce?”. Alexandru, principalul furnizor al motivelor ei de plâns, n-o-ntreba nici el prea des. O-ntreba „ce, iar ţi s-au înecat corăbiile?”, doar când grosolănia pe care-o comisese, faţă de ea sau faţă de alţii, nu i se părea atât de flagrantă, şi deci în stare s-o indispună.

  La fel şi-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina de scris a maică-sii îi ţăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase când auzeau tabla acoperişului trosnind de-atâta frig, se simţea asudând în zilele de vară, soarele încingând coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic şi, deodată, vedea o crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două ţinându-se de mână şi cântând în faţa crenguţei. O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adunând spice de pe arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi bătrâni o odăiţă şi-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând şi păzind-o pe Surica Juster, „tanti Surica”, mătuşa profesorului Iancu Stein, pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care bătrâna, ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise binecuvântându-le c-o-ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau, dacă nu, să rămână cine-ştie până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca. Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de câte ori vedea un sendvici cu şuncă la şcoală, de câte ori mergea pe stradă şi simţea miros de friptură din câte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun – dar ce-aveau mai bun? – cu porţia de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar într-o zi de sărbătoare, cântând în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o aplică, ele două luându-se de