mână şi cântând O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… în plânsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gândurile i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i mai putea spune „ţi-aduci aminte-atuncea… ştii… când…”. Acest moment de concentrare a gândurilor era şi cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi materiale, umilitoare dar materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un zâmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul şi privirea care-o ocrotiseră până cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, un castel care se estompa până se ştergea cu totul în faţa unei dureri atât de mari, de profunde, care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.

  Imaginea mamei ei, în fustă neagră, în bluza de bumbac, toarsă, vopsită, împletită de mâna ei, imaginea aceea pe care-o ţinea de mână şi cu care cânta O, brad frumos… şi O, ce veste minunată… o făcea să geamă o dată înfundat şi-apoi, ca la un sfârşit de lume, când totul e pierdut, când sufletul e cuprins de răceala supremei linişti, Sânziana înceta să plângă. Sufletul ei răcit şi golit, uşor ca un fulg, era din nou eliberat pentru un timp. Amărăciunile, durerile care treceau peste maluri se revărsaseră, se duseseră-ntr-o groapă comună a durerii universale, lăsându-i în suflet spaţiu pentru noi dureri şi pentru noi amărăciuni. Pentru Sânziana, plânsul era o terapeutică, lacrimile – o toxină a sufletului care trebuia evacuată. „Sechelele din suflet. O hartă cu dureri, cu iubiri, cu frânturi de-amintiri şi cu-amintiri frânte. Sechelele de multe ori nu mai sunt o primejdie, ci doar martori ai unor stări trecute. Simple marginalii ale unor ipostaze. Uneori, te uiţi prin ele ca prin sticlă. Alteori, consemnează şubrezenii pe care le ducem cu noi o viaţă. Am vrea să le uităm, dar ele dor. Dragostea mea pentru Pavel – scurtă: un fulger. Ucisă cu premeditare. Nu-l mai iubesc? L-am iubit tot timpul. Îl iubesc în clipa asta. Nu-l mai doresc. Mângâierile lui sunt caste, iar eu nu mai tresar la ele. Suntem un cristal care nu mai vibrează”.

  — Sânziana, Sânziana, mare păcat ţi-ai făcut. Cu tine, cu mine, cu copila noastră.

 

  („Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei şi-l întind altora ca pe-o ofrandă: „ţine, ia, acesta e sufletul meu”„).

  Glasul lui Pavel Vlas, scăzut că abia de-l auzise, cuprindea în inflexiunile lui fără-nălţimi spectaculoase, asemenea munţilor de unde-şi avea el obârşia, toată amărăciunea pe care-o simte un suflet de om în faţa unui dezastru. Nici urmă de-nvinuire-n glasul acela de ţăran, ci numai constatare.

  — Ce-ai fi vrut să fac? îl întrebă Sânziana, cu glas plin de resemnare.

  — Să-mi fi spus. Că nu mi-ai spus nimic despre viaţa ta, nici asta n-a fost bine. Era însă un lucru care te privea. Eu ţi-am întins viaţa mea ca pe-un colac pe un ştergar. Tu nu mi-ai spus o vorbă despre tine. Şi n-am stăruit să-mi spui că mi-am zis că ţi-o fi greu să te iubeşti cu un bărbat şi să spui că eşti femeie măritată. Cum să te fi iscodit? Dac-aş fi-ntrebat în dreapta şi-n stânga, aş fi aflat, că doar „gura lumii”… Ştii şi tu, Sânziana… Dară eu am gândit că de ce să umbli să afli despre un om ce nu vrea el să-ţi spună? Că doară n-om fi poliţie! Fiecare cu tainele lui. Un copil însă… acela nu-i numai al unui om. Doi oameni l-au făcut, doi oameni trebuie să ştie de el; al amândorura e…

  — Dacă te-aş fi-ntrebat atunci… dacă ţi-aş fi cerut voie să fac acest copil, ce-ai fi zis?

  — Aş fi zis să-l faci pentru că viaţa e mai presus de noi. Mi-aş fi zis: copilul ăsta trebuie să se nască dacă o femeie vrea să-l nască.

  Urmă un moment de tăcere.

  — Spune drept, i se-adresă Pavel Sânzienei, depărtându-se un pic în timp ce-o privea, chiar ai vrut să ai copilul ăsta? sau pentru că-ntâmplarea a făcut…

  Orice-ar fi spus ea lucrurile n-aveau cum să se mai schimbe, dar fiindcă nu voia şi de-aceea nici nu ştia să mintă, Sânziana se gândi să-i spună adevărul.

  — A fost o-ntâmplare, întâmplarea că acest copil s-a… lipit de mine. Noi toţi suntem nişte roade-ale-ntâmplării. Cu un minimum de precauţie întâmplarea putea fi evitată. Cu un minimum de efort această-ntâmplare putea să nu capete nici o finalitate. Vorbim ca-ntre medici, nu? M-am iubit cu tine, Pavele, în prima seară, ca să fac ceva împotriva morţii, cum bine-ai zis tu atunci. Apoi, m-am iubit cu tine, fiindcă te iubeam, îmi părea rău că am un singur copil. Mi-ar fi plăcut să mai am un copil, dintr-o căsătorie, bine-nţeles, ca tot omul. Eram divorţată de peste doi ani şi nimeni nu mă ceruse-n căsătorie şi nici până astăzi nu m-a cerut nimeni care să-mi fie pe plac. Aş fi putut s-aştept pân' la Ziua de Apoi un tată legitim pentru un copil pe care grozav aş fi vrut să-l am. Te-am întâlnit pe tine şi te-am iubit. Dacă nu faci un copil cu un om pe care-l iubeşti, atunci cu cine să-l faci? Şi la ce vârstă să-l faci, ca să mai ai şi timp să-l creşti? Nu-mi mai făceam şi nici nu-mi fac vreo iluzie cu privire la ceea ce numeşte lumea „refacerea vieţii”. E greu să fii femeie singură şi să creşti doi copii, recunosc! E chiar foarte greu.

  Deşi respiră o data adânc, ca pentru o lungă expunere, Sânziana se opri brusc. Îi spusese esenţialul.

  — De ce nu mi-ai spus? Cum ai