— Să-ţi fi spus… Era foarte uşor! Greu a fost să nu-ţi spun. Erai un copil orfan, ca şi mine. Eraţi patru copii orfani, crescuţi de-o biată femeie singură. Numai tu ştiai cum făcuseşi liceul. Munciseşi doi ani în mină ca să repari casa părintească şi ca să laşi doi-trei bănuţi mamei şi surorilor tale, ca să te poţi duce cu inima uşoară la Facultate. Cărai sticle de lapte dimineaţa în timpul Facultăţii tot ca să le trimiţi lor ceva. Mai aveai un an şi terminai, în sfârşit, Facultatea. Aveai trei surori care trebuiau să-şi facă un rost în lume. Tu erai capul familiei, nădejdea a patru suflete. Cum aş fi putut să vin eu şi să le spun ăstor patru suflete: „Poftiţi, v-am adus un plocon: pe mine, pe fata mea dintr-o căsătorie şi un copil de care fiul dumneavoastră, măicuţă, şi fratele vostru, fetelor, nu ştie nimic, de care nu e bietul om vinovat cu nimic!”? Cu mâna pe inimă şi judecând cinstit, puteam eu să fac aşa ceva? Nu mă-ntrerupe, îl opri Sânziana cu un gest pe Pavel, care deschisese gura să spună ceva. Care mamă se bucură să-şi vadă băiatu-nsurat cu-o femeie despărţită şi cu copil după ea? Eu nu m-aş bucura să-mi văd copilul purtând o haină cârpita când îşi poate lua o haină nepurtată. Greşeli am făcut destule-n viaţă dar lucruri murdare, lucruri pe care să mi le reproşez, nu. Mie nu-mi era teamă că tu sau mama ta aveaţi să mă respingeţi, ci dimpotrivă. Ştiam însă c-aş fi făcut un lucru pe care nu trebuia să-l fac.

  — Şi crezi că să-i ascunzi unui om că are un copil asta-i ceva de făcut? Adică eu niciodată n-aş fi aflat de copilul ăsta al meu, dacă lumea n-ar fi atât de mică? Tu nu mi-ai fi spus niciodată?

  — Niciodată.

  — Sânziană, nimeni pe lumea asta nu ştie că Ana e copilul meu?

  — Ştie cineva. Ştia doar povestea fără nici un nume. Acel cineva s-a omorât acum un an. Mâine, merg la parastasul lui.

  — Şi omul acela, ierte-l Domnul, ce zicea?

  — Poate n-ai să crezi, dar zicea că am dreptate.

  — Dar mama ta?

  — Mamei i-am spus doar că vreau să fac copilul pe care l-am făcut. Ei nu i-am spus povestea. N-am vrut să-i încarc sufletul cu pietrele din sufletul meu. Iar ea respecta atât de mult oamenii că nu punea nimănui nici o-ntrebare, nu făcea nici o aluzie. Mi-a explicat doar ce ştiam şi eu: cât de greu avea să-mi fie.

  — Sânziană, să nu-ţi închipui c-am venit să-ţi reproşez tăcerea faţă de mine, cel mai interesat în povestea asta afară de tine. Am venit să-ţi cer voie să recunosc fata.

  — Ce să faci?

  — Aşa cum ai auzit: să-mi recunosc fata.

  — Cum de eşti aşa de sigur că-i a ta?

  — Sunt sigur. Afară de date, care se potrivesc ca la carte, are sus pe pulpa dreaptă, aproape de vintre, o pată, o stropitură cafenie, ca un strugure. Aşa cum am eu. Mama e-ncredinţata că semnul îl am…

  — Fiindcă a furat un strugure când era-nsărcinată cu tine şi fără să-şi dea seama a pus pe corp mâna cu care furase, exact acolo unde ţi-a ieşit ţie pata. Ştiu de la bună-mea de credinţa asta, spuse Sânziana pe tonul cu care-ar fi povestit o poveste cu Făt-Frumos.

  — Văd că ştii. Ei, bine…

  — Pavele, dac-aş spune că Ana nu e-a ta aş minţi. Şi nu mă pricep deloc să mint. Ca să te creadă cineva când minţi, şi nu numai când minţi, trebuie s-o faci cu convingere. Altfel, cum să te creadă omul? Dar ca s-o recunoşti… Ce rost ar avea? Eu nu ţin deloc la convenţiile sociale când n-au o acoperire solidă.

  — Să ştii că de convenţii puţin îmi pasă. Dar eu nu pot să ştiu că un copil care e-al meu trece drept al nimănui. Ţi-e ruşine cu mine? Să ştii că nu mă laud, dar n-ai avea de ce.

  — Pavele, dac-aş fi ştiut că mor şi n-aş fi făcu un copil cu un om cu care să-mi fie ruşine. Ai doi copii şi-o nevastă. Nu-ţi strica rostul. Nu-i strica inima nevesti-tii. Cu ce-a păcătuit ca s-o fericeşti cu un copil din flori?

  — L-am făcut înainte de-a mă-nsura cu ea.

  — Asta e-o subtilitate aproape avocăţească. E-o foarte slabă consolare pentru ea. Pentru ea, copilul din flori ia ceva de la gura copiilor ei legitimi; le faci ei şi lor o nedreptate. Să fim oameni rezonabili şi să nu ne complicăm viaţa, că şi-aşa e destul de complicată. Ce-ar zice când i-ai spune, te-ai gândit?

  — I-am şi spus.

  — De ce i-ai spus fără să mă-ntrebi?

  — Tu ai făcut un copil cu mine fără să mă-ntrebi…

  — Dar n-am venit să tulbur viaţa nimănui cu el.

  — Doar pe-a mea.

  — N-am vrut.

  — Ştiu că n-ai vrut, dar ai reuşit. Ţi-a fost teamă să nu mi-o tulburi atunci, iar acum mi-ai tulburat-o mult mai rău. Mă-ntreb cum de tu, un om atât de deştept şi de cinstit, ţi-ai putut închipui că ceva tulbure se poate limpezi de la sine. Fata asta acum e-un boţ de om, dar când s-o face mare n-are să te-ntrebe şi ea cu cine-ai făcut-o?

  — Ei am să-i spun când o fi-n stare să-nţeleagă.

  — Sânziană, eu trebuie să recunosc fata, orice-ai spune tu.

  — Ce-a zis nevastă-ta când i-ai spus?

  — A zis să recunosc fata, fiindcă aşa e cinstit.

  Sânziană se gândea la Iulia Vlas, fata aceea zdravănă şi veselă, care parc-atunci coborâse din munte şi de-abia apucase să-şi lepede bunda şi opincile ca să se-mbrace de oraş. Şase luni umpluse laboratorul cu vorba