ei de ţărancă şcolită, cu gropiţele ei de copil rumen şi sănătos, cu pofta ei de muncă, cu glumele ei „spuse cu-atâta ştiinţă a situaţiei c-ar fi invidiat-o şi Camera Lorzilor”, cum zicea Tudor. Iulia Vlas făcuse un curs de specializare în laborator la Tudor. Deşi Tudor era entuziasmat de Iulia şi i-o cita în fiecare zi, Sânziană evitase consecvent şi dibaci s-o cunoască. Se salutau şi-şi zâmbeau: „Bună dimineaţa, doamnă doctor”, „Bună dimineaţa, doamnă doctor”. Iulia, ca orice ţăran, nu făcuse nici un pas către cineva care stătea pe loc. Ceva i se păruse ciudat Iuliei în această atitudine, dar nu încercase deloc să-şi lămurească rezerva doctoriţei Hangan faţă de ea. Din toate laboratoarele, Iuliei îi plăceau, de-adevăratelea, doi oameni: doctorul Tudor Şerban, pe care-l cunoştea; şi doctoriţa Sânziana Hangan, pe care n-o cunoştea, dar pe care şi-o „plăsmuise” din spusele altora. Când auzise – şi cum ar fi putut să n-audă! – că Sânziana Hangan avea un copil din flori, Iulia exclamase admirativ: „Brava, muiere!”.

  Pentru Iulia, Tudor Şerban întruchipa ce avea mai bun oraşul: învăţătură şi rafinament. Pe lângă acestea – simplitate şi modestie, calităţi care se găseau rar îmbinate-n aceeaşi persoană şi-ntr-o proporţie-atât de armonioasă. Toate situaţiile de pe lume testează caracterele. Când pronunţi greşit un cuvânt, comportamentul celui care ştie pronunţia corectă a cuvântului este conform cu caracterul lui: unul nu te corectează fiindcă nu-l interesează să te facă mai deştept – expresie restrânsă a unei indiferenţe mult mai largi; altul, fiindcă – prudent şi ţinând seama de susceptibilitatea oamenilor – nu vrea să-şi aprindă paie-n cap; unul – delicat, rosteşte, ca din întâmplare, cuvântul incriminat; altul te corectează cu un sarcasm nedisimulat, făcându-te să vrei să te-nghită pământul. Tudor Şerban te corecta la fel de firesc cum ţi-ar fi spus că ai o scamă pe haină. Îţi indica surse bibliografice sau te informa despre-o noutate profesională ca şi când ar fi-mpărţit cu tine-o bucată de pâine. Tudor Şerban făcea parte dintr-o categorie foarte restrânsă: dintre oamenii care socoteau de datoria lor să-mpartă tot ce ştiau cu alţii şi care se bucurau de binele altora. Se bucurau că cineva a câştigat la loterie şi că, având mai mult, era de presupus că avea să devină măcar pentru un timp mai bun şi mai îngăduitor. Un pas ştiinţific îl umplea de admiraţie, oriunde şi de oricine ar fi fost el făcut, considerându-l ca pe-o victorie a omului asupra adversităţii necunoscutului.

  Printre-atâţia oameni al căror statut intelectual era stabilit doar de nişte patalamale, Iulia îl întâlnise pe Tudor Şerban, pe care-l învestea cavaler al ordinului intelectualilor: mintea pe de o parte, sufletul pe de alta. Semnul sub care îl înscria Iulia pe Tudor Şerban – într-un tablou al calităţilor umane, stabilit riguros ca cel al lui Mendeleev – era generozitatea, indispensabilă, gândea ea, concepţiei intelectuale. Judecata fără patimă, capacitatea lui de-a considera oamenii şi faptele de pe-o poziţie înaltă, dar nu dispreţuitoare îl distingea de mulţi dintre colegii lui şi dintre oamenii pe care-i cunoscuse Iulia.

  — Eram sigură că aşa avea să spună. Iulia, Iulia…

  — De unde ştii cum o cheamă?

  — Şase luni a făcut specializare la noi, la Hematologie. Şeful ei de laborator este cel mai vechi prieten al meu.

  — Doctorul Şerban?

  — Da. Ai să-l cunoşti astă-seară. Pavele, de când am văzut-o prima dată pe Iulia a-nceput să-mi pară tare rău că nu ţi-am spus la timp şi-am început să presimt c-ai să afli. Nici nu ştii ce dragă mi-e Iulia şi cum am ocolit-o. Ce slalom am făcut ca să nu ne cunoaştem.

  — Tu erai doctoriţa misterioasă şi frumoasă care-i zâmbea – şi-atât? Imaginea aceea văzută ca printr-o perdea? Aşa vorbeşte Iulia despre tine.

  — Şi deodată imaginea văzută printr-o perdea se materializează şi-i dă cu un par în cap. Te rog, te rog ca pe Dumnezeu, spune-i că te-ai înşelat, că era o presupunere…

  — Nu pot s-o mint. N-am minţit-o pân-acum niciodată şi nu vreau s-o mint. Cred că un bărbat şi-o nevastă nu trebuie să se mintă.

  — Foarte frumos.

  — Eu nu ştiu ce căsnicie ai avut tu, dar noi…

  — O căsnicie ca multe altele. O căsnicie-adevărată, în care cei doi parteneri se simt indispensabili unul altuia şi de neînlocuit, o astfel de căsnicie este la fel de rară ca o operă de artă. În rest – mediocritate, minciună şi dacă nu minciună – tăcere, multă, posomorâtă, un permanent sentiment de eşec.

  — Aşa a fost căsnicia ta?

  — Aşa a fost. Nu minţeam prin afirmaţii, ci prin omisiuni.

  — Nu te-ai măritat din dragoste?

  — Ba da. Şi din dragoste poţi să greşeşti. Dragostea, cea fierbinte, de la-nceput, nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea e-o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi-ntr-o boală, criza nu poate ţine-o viaţă. Viaţa poate ţine de-o criză dar criza nu ţine-o viaţă. Dar ce să mai teoretizăm, că tot nu foloseşte la nimic…

  — Îmi place-atât de mult să te-ascult.

  — Îţi mulţumesc, Pavele.

  — De ce să-mi mulţumeşti? fiindcă-mi faci o bucurie? Într-o seară, atunci, mi-ai spus să citesc doi scriitori: pe Tolstoi, marele pontif al continuităţii şi-al cotidianului, şi pe Malraux, marele combatant al stării excepţionale, aşa le-ai zis tu atunci. I-am citit, i-am recitit şi mi-am dat seama câtă dreptate-aveai. Atât aş fi vrut să stau de vorbă cu tine despre monumentele astea două. Nu ştii, Sânziană, de câte ori aş fi stat cu tine de poveşti. Îmi pare atât de bine că din ce-a fost atunci a ieşit un copil. Dacă m-ai iubit atunci, dă-mi odihnă şi lasă-mă să-mi recunosc fata. Fie-ţi milă de-un suflet de om!

  Pavel Vlas se ridică-n picioare. Din spate, un tablou, reprezentând un apus de toamnă, în care-acum se răsfrângeau razele amurgului de-afară, îi proiecta o aură de-un