Cu hainele-n carouri, cu capul niţel înclinat pe-o parte, cu mâinile-mpreunate, într-o atitudine de penitenţă meditativă, Pavel era un fel de profet modern păşind pe-o mare-nţepenită. În urmă cu cinci ani, îl rugase să n-o conducă la gară. Culcându-şi capul pe umărul lui îi şoptise: „Îţi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-ai dăruit-o. Îţi mulţumesc pentru sufletul şi pentru trupul tău”. Plecase, neîndrăznind să se uite-n urmă. Se uitase de pe faleză, fiindcă de-acolo privirile nu li se mai puteau întâlni. Ochii ei părăseau o stană de piatră înfiptă în tipsia mării.

  — Pavele, eşti singurul bărbat cu care-am fost fericită, îi spuse Sânziană cu glasul uimit al celui căruia i se dezvăluie pe neaşteptate un adevăr.

  — Şi tu eşti singura femeie cu care-am fost fericit, îi răspunse el, atât de sigur de parcă de-o viaţă numai la fericirea aceea îi stătuse gândul.

  — Şi cu Iulia?… Iartă-mă că te-ntreb.

  — Cu ea am mulţumire şi-am tihnă. Când m-a găsit ea, nu ştiu cum să-ţi spun, dar parc-ar fi găsit ceva scăpat de la prăpăd. Sunt oameni structural monogami. Aşa cred că sunt eu. Femeia vieţii mele erai tu. Când m-am însurat cu Iulia, sufletul meu era văduv.

  Sânziană tresări.

  — Poate fiindcă totul a fost atât de scurt, zise ea într-un târziu, filtrând printre gene aura violet-cardinal din jurul lui Pavel.

  — Poate, Sânziană, poate. Dar ştii, zice-se că nici profeţilor nu li se-arată Dumnezeu în fiece clipă. Dacă zici c-ai fost fericită cu mine, ai să-nţelegi, ai înţeles de mult, că doi oameni nu pot fi la fel în viaţa cuiva. Fiindcă oamenii seamănă şi mai ales nu seamănă între ei. „Il y a plus de différence entre un homme et un autre homme qu'entre deux animaux d'espčce différente”. Ţtii de la cine-am aflat vorbele-astea?

  — De la mine. În noaptea pe care-am petrecut-o pe scara falezei ca să nu scăpăm nici o clipă luna-aceea, cum n-am mai văzut niciodată alta.

  Figura lui Pavel Vlas, mereu egală cu ea însăşi, deodată se destinse. Nu se-aşteptase ca memoria Sânzienei să fie-atât de fidelă unor relicve de pe care crezuse că numai el ştergea cu evlavie praful.

  — Te miri că n-am uitat? De cinci ani, ori de câte ori mi-e greu şi vine viaţa ca un tăvălug peste mine, de câte ori mi-e greu, şi mi-e de multe ori, scot din cutia cu amintiri fiecare gest al nostru, fiecare vorbă a noastră de-atunci, îmi derulez mereu în minte povestea, fidel, ca pe-un film, ca pe-o bandă de magnetofon, şi mă liniştesc şi mă-nseninez şi-adorm şi-mi spun: „Ce fericită sunt că mi-a fost hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, câţi oameni pot spune c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor?”. Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită cu cea mai frumoasă bogăţie-a lumii. Şi bogăţia asta este de două ori extraordinară: este abstractă – urma rămasă-n inima mea; şi materializată – într-un copil.

  — Ţi-a părut vreodată rău că m-ai întâlnit?

  — Nu mi-a părut. Şi-acum, când vad că nu m-am înşelat asupra ta, când văd cât de cinstit eşti, mă socotesc mai bogată decât înainte. Îţi spun acum ce n-ar trebui să-ţi spun: de multe ori în ăştia cinci ani te-am urât. Uram tocmai buna ta credinţă, te uram că-ţi respectai cuvântul dat. Omul raţional din mine zicea „Respectă-l! Câţi oameni se ţin de cuvânt?”. Iraţionalul din mine se revolta şi-ar fi vrut să aibă un corespondent în sufletul tău echilibrat: aş fi vrut să mă cauţi. Într-un ungher din mine stătea mereu ascunsă, pitită, speranţa că-ntr-o zi aveam să ne vedem din nou. Nu-mi închipuiam în nici un fel întâlnirea noastră şi-n nici un loc. Parcă s-ar fi petrecut undeva între cer şi pământ. De când am aflat azi că m-ai căutat şi pân-ai venit n-am mai ştiut cu ce să-mi ocup gândurile şi mâinile. Orice făceam iar mă-ntrebam: „Ce-o fi vrând Pavel?”.

  Se opri brusc, dar Pavel aproape că nici nu băgă de seamă că tăceau. Cât timp durase monologul Sânzienei, în gând el dusese un aprig dialog cu ea, atât de aprig, încât nu găsi de cuviinţă să-l traducă-n vorbe în momentul când Sânziană tăcu.

  * „Pe mine nu mă-ntrebi cât te-am urât în vremea asta? Eu care n-aş omorî o muscă, te-aş fi călcat în picioare. Nu-mi era gândul decât la tine. Cu tine se sfârşiseră femeile de pe lume, se prădase lumea de femei. Tu sau nimeni. Dac-ai fi murit n-aş fi suferit atât. Să te fi ştiut a nimănui. Ştiam că mă iubeşti, măcar luna aceea ştiam că mă iubiseşi. Şi totuşi… Mă-ndoiam de dragostea ta. Mă-njoseam pe mine însumi zicând: „Am fost o aventură cum cine ştie câte-avuseseşi şi câte aveai să mai ai”. În momentele-acelea, când mă-njoseam pe mine însumi, îţi spuneam cele mai hidoase lucruri, îţi puneam cele mai indiscrete şi mai indecente-ntrebări şi sfârşeam cu un fel de scrâşnet, după ce te culcam cu toţi bărbaţii din lumea asta, sfârşeam cu un scrâşnet: „Femeie ticăloasă, femeie ticăloasă, ce-ai avut cu mine, fecior curat care ţi-aş fi dat şi sufletul? Femeie ticăloasă!”. Şi-aş fi vrut să zbori spre mine, să nu-ţi păstrezi cuvântul prin care ne legasem să nu ne căutăm unul pe altul. Cât te-am urât!”.

  — Tu nu ştii cât poate urî un bărbat, Sânziană. De unde să ştii? îi spuse Pavel ca pe-o continuare firească a gândurilor de mai înainte. În bărbaţi, şi mai ales într-unii, toate lucrurile sunt mai puternice, nu ştiu dacă mai persistente, dar mai puternice. O chestiune legată desigur de hormoni, pentru care nimeni n-are nici un merit. De-aceea, printre bărbaţi se află cei mai mulţi eroi, cei mai mulţi inventatori. În afară de condiţia lor fizică privilegiată şi de cea morală, privilegiată de asemenea, chiar în condiţia unei