perfecte egalităţi, rămân foarte deosebiţi de femei. Nu mă laud c-aş cunoaşte bine sufletul femeii. Nu sunt cine ştie ce psiholog. Dar atât cât îl cunosc, să nu te superi, cred că-n cinci ani n-ai suferit mai mult decât mine. M-aşteptam să-mi zâmbeşti dispreţuitor sau neîncrezător, dar văd că n-o faci.

  — Sunt foarte modestă în privinţa presupunerilor mele despre oameni. Îmi spun mereu că nimeni nu ştie ce e-n sufletul altuia.

 

  („Dacă n-aş şti cât a suferit Tudor când l-a lăsat Irina şi s-a dus după doctorul Iordache…”.)

  Pavel încuviinţă din cap.

  — Tu ai avut de-nfruntat opinia publică şi nu e puţin lucru. Suferinţa ta era obiectivată şi mărită de lupa aceea necruţătoare, şi uneori deformantă, care e opinia publică. Suferinţa mea era pur subiectivă şi zăcea-n mine, şi mă rodea ca o boală. Te-am urât cum n-am urât pe nimeni, fiindcă n-am iubit pe nimeni cum te-am iubit pe tine. Asta a fost.

  — Pavele, îţi pare rău că m-ai întâlnit?

  Pavel se uită lung la ea. Spre deosebire de mulţi oameni care, contemplând după ani un fost obiect al iubirii lor, nu mai înţeleg cum se declanşase-n ei focul pentru-acel obiect, întrebându-se de multe ori „Cum am putut eu să iubesc aşa ceva?”, spre deosebire de-aceştia, Pavel înţelegea de ce-o iubise pe Sânziana Hangan şi-ncepu să se teamă c-ar fi putut s-o iubească din nou.

  — Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină (Sânziana tresări), mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune s-aleg, înfăţişându-mi de la-nceput şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege, Sânziană. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, şi-ţi mulţumesc, cum îi mulţumesc Lui, c-ai lăsat urma verii aceleia, c-ai adus-o pe lume. Ea e-un adevăr. Dacă fiecare stare de har s-ar preface-n ceva, lumea ar trebui să fie-acoperită numai de frumuseţi. Măcar o dată-n viaţă şi tot îl atinge aripa harului pe fiecare din noi, măcar o dată ne simţim fiecare-n faţa adevărului, simţim cum ni se-arată. Mi-e milă de cei care trăiesc doar ca o insulă în mijlocul unui ocean de rutină.

 

  („E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr”. Sânziana închise ochii şi i se păru că un bărbat înalt, în bluză de chirurg, ţinând într-o mână masca de la sală, se frânge din toată-nălţimea şi-i apasă corpul cu obrazul şi-i sărută o pernă imaginară, sfiit şi cucernic. „Domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, vă mulţumesc că v-am iubit. Faceţi parte din harul meu”.)

  — Sânziană, te respect şi te-admir pentru curajul tău. Să ai curaj să faci un copil nelegitim şi să ai curaj să-nfrunţi părerea lumii că l-ai făcut cu un ticălos, că numai un ticălos nu-şi recunoaşte copilul.

  — Asta mă durea cel mai mult. Că mai toată lumea presupunea că l-am făcut cu un ticălos care, probabil, mă păcălise că „mă ia” şi pe urmă nu mă luase. Dar „bună-voinţa” se răsfrângea şi-asupra mea. Nici eu nu scăpăm mai ieftin. Făcusem acest copil ca să „agăţ”, desigur, pe cineva, pe cineva important, că doar nu era să-l fac aşa la-ntâmplare, de vreme ce acest copil era o trambulină pentru mine. Cu cineva însurat, desigur, să-l despart de-o biată nevastă, femeie cinstită. Lumea-i foarte generoasă când e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă. Unii se uitau la mine cu o milă prefăcută, ca la un copil tâmpit, alţii cu plăcerea pe care-o simte omul „cinstit” când îl vede înşelat pe-nşelător. Apoi era atitudinea bărbaţilor din jurul meu, care mai toţi se credeau îndreptăţiţi, aproape datori, să-mi propună exerciţiile preliminare facerii copiilor. Niciodată ca-n timpul sarcinii cu Ana şi ca-n următoarele câteva luni, până s-au mai potolit lucrurile, n-am avut prilejul să văd atâta aramă dată pe faţă, să-mi stric părerea despre-atâţia oameni. Dacă oamenii pot gândi atâta murdărie despre-un om, gândul ăsta este un simptom al murdăriei din ei. Dacă le-aş fi spus adevărul nu m-ar fi crezut; ar fi zis că le-ndrug o poveste bună de-adormit copiii sau m-ar fi crezut idioată, masochistă; în orice caz, nu în toate minţile. Am avut însă şi două surprize plăcute. „Surpriză” nu e cuvântul potrivit. Ci mai degrabă confirmarea unor păreri despre nişte oameni. Doi oameni, prieteni, absolut prieteni, s-au oferit s-o recunoască pe Ana. E tonic să vezi că există o solidaritate umană şi nu numai în cauzele rele.

  * „Cutra aia de domnişoara doctor Neacşu… „Mare curaj pe dumneata, doamnă doctor, să faci al doilea copil, şi-n ce condiţii!” „Chiar, mare curaj”, îi sărise-n ajutor Silvia Capan, biochimista. M-am uitat la ele: una măruntă – doctoriţa Neacşu, cu un cap de mâţă zburlită (la care te frapau buzele senzuale, dinţii albi şi puternici, ochii cu arţag posomorit), cu bust frumos modelat (drept care avea-ntotdeauna grijă să nu-şi încheie toţi nasturii de sus de la bluze), cu bazin generos pentru statura ei, placat în faţă cu un pântece bombat cât trebuie, iar în spate cu un curişor gogoneţ pe care-ţi venea mereu să-l ciupeşti, cu picioare nervoase, cu muşchi proeminenţi, mergând ca o ghiulea ieşită proaspăt din gura tunului, sugerând prin toată alura o ploşniţă intrepidă pornită la supt sânge.

  Vreo şase ani se ţinuse cu doctorul Staicu, pe care-l iubise şi care-o iubise. Într-o zi, Staicu, sătul de răutatea ei, de sforile pe care le trăgea – de la otgon până la mătasea-broaştei – de umbletele insei după măriri şi după titluri, o dăduse dracului şi se-nsurase – spre cinstea lui – cu-o asistentă medicală, fată la locul ei, blândă şi bună, care-i spusese de la bun-început că ea vrea casă nu amant, fie el şi chirurg vestit, şi care-i făcuse la iuţeală doi băieţi şi-o fată, scutindu-l de ţâfnele, de lacrimile, de tocurile domnişoarei doctor, care sunau ca o toacă de cruciadă pornită-mpotriva-ntregii lumi. Dacă nu murise-atunci de ciudă, de durere-adevărată şi mai ales de orgoliu