Cealaltă, Silvia Capan, biochimista, era o femeie frumoasă, şi mai ales frapantă, care la patruzeci şi opt de ani nu arăta nici treizeci şi cinci. Îmbina cele trei elemente esenţiale ale frumuseţii feminine: formă, carnaţie, colorit, înaltă de 1 metru 71, cântărea 60 de kilograme distribuite cu atenţie farmaceutică. Dacă sculptorul e artistul care trebuie să ştie ce să elimine dintr-o piatră, natura, în cazul Silviei Capan, fusese maestrul care ştiuse ce imperfecţiuni mărunte să lase operei finite: pe cele menite nu să-i strice armonia ci s-o facă mai caldă şi s-atragă atenţia asupra ei. Privită-n ansamblu, Silvia părea un lujer încununat cu un boboc roz-alb de trandafir, desfăcut cochet şi dând imbold spre cercetarea petalelor înrourate în care bănuiai că se-ascund catifelări şi subtile parfumuri. Eu n-am văzut până la ea, şi nici de-atunci încoace, o carne care să aibă strălucirea compusă, tainică şi mată, amestec de lumini şi de umbre, incomparabila strălucire a perlelor, pe care-o are carnea ei.

  În acest ansamblu clasic, susceptibil totodată şi de comparaţii romantic-desuete, natura se jucase niţel de-a barocul. Pe-un chip cu un contur pe care l-ar fi invidiat antichitatea, pornind de sub o frunte riguroasă ca un fronton de templu, dintre doi ochi de necrezut cât de mari şi de albaştri puteau fi, pornea un nas lătăreţ şi scurt, din care dalta sculptorului, pe de-o parte, retezase vârful, pe de alta, n-avusese timp să taie prisosul; dedesubtul acestei imperfecţiuni, o altă scăpare voită: gura cu buze frumoase şi cărnoase, pe care-o făceau şi mai ispititoare dinţii desăvârşiţi, de-un alb sclipitor, înfipţi în maxilare cu un uşor şi provocator prognatism, gură din care ieşea o voce joasă, niţel răguşită, peste care parcă se trecuse cu glaspapir ce-i luase netezimea condimentând-o, în schimb, cu un grăunte de vulgaritate, plin de promisiuni, ca o prună – de zeamă.

  La genunchi, picioarele ei zvelte aveau o curbură abia perceptibilă. Ţi se părea că le ţine niţel crăcănate ca să facă pe copilul prost. Braţele, fine ca o aripă de porumbel, se terminau cu două mâini străine de neamul zburătoarelor: late, pătrăţoase, cu degete boante cărora parcă le trăsese careva un satâr, mâini care la o privire atentă nu te frapau atât prin urâţenie cât printr-o indiscutabilă vulgaritate. Ceea ce nu le-mpiedicase de când se ştiau pe lume să fie-acoperite de sărutări. Din adolescenţă şi până la patruzeci şi opt de ani câţi avea-în momentul acela, Silvia Capan nu-şi schimbase genul, amestec de clasic şi de french cancan, perfect asortat cu clasicismul şi cu barocul făpturii ei; coafură blondă lăiaţă, cu laţe pe frunte, fard puţin dar esenţial, subliniind albăstrimea ochilor şi agresivitatea gurii, îmbrăcăminte turnată, din ţesături care se mulau ca pielea pe trup, pânză topită, caşa, triplu voal, velur – cu câte-un umăr căzut şui, croieli clasice la stămburi fistichii, croieli fistichii la stofe de mare fineţe, cu un mers drept, fără fâţâieli, dar nu ştiu cum că parcă lăsa mereu în urmă o fesă, numai bine cât să nu dea pace ochiului spectator.

  Eu, înainte chiar de-a o cunoaşte, o clasificam drept „genul parşiv”. Tudor, cu gura lui spurcată, îi zicea „gen servitoare unguroaică hoaţă care, la trei zile după ce-ai angajat-o, se culcă cu domnu' „.

  Din adolescenţă şi până la patruzeci şi opt de ani, Silvia Capan nu-şi schimbase nici genul moral, gen cu miros infailibil la ban – ban + amor. Niciodată unul fără altul. Ubi pecunia ibi amor. În Facultate, fusese măritată, din dragoste, cu un chirurg. În timp ce colegele ei umblau în loden, Silvia purta petit-gris, marmotă, boarfe din pachete, se dădea cu parfumuri franţuzeşti dintre cele mai scumpe. Când se terminase amorul, se terminase şi căsătoria, nu înainte ca Silvia – care, altminteri, învăţase foarte bine – nu înainte ca ea să-şi aleagă un post. Urmase la rând un pictor: mare amor mare şi cu acela, în vremea când mama avea 600 de lei pe lună, pictorul Silviei câştiga 9-10.000, tot pe lună. Aproape-n fiecare seară mergeau la restaurant, fiindcă Silvia, deşi gospodină foarte pricepută, adora să meargă la restaurant unde totul se potrivea cu făptura ei de cover girl sau, în limbaj mai belle epoque, de regină de operetă. Dar cum amorul nu moare ci trece, vorba lui Tudor Muşatescu, nici amorul (consfinţit prin căsătorie) cu pictorul nu ţinuse mai mult de patru ani, cam cât amor acordă şi Freud unui cuplu. Urmaseră apoi câteva legături nemaritale, dar tot amoroase şi tot fructuoase, printre care un doctor, niţel mai tânăr decât ea, care-i cumpărase un apartament. Unii, mai pesimişti de felul lor, ziceau că-i dăduse numai banii de acont, în momentul când se petreceau cele pe care mi le-aduc acum aminte, Silvia era deja cuplată cu doctorul Predoiu, chirurg-cardiolog de mâna-ntâi, cu vreo zece, dacă nu cu doisprezece, ani mai tânăr decât ea. Pe chipul Silviei vedeai totdeauna mulţumirea şi echilibrul pe care le dă omului inteligent viaţa trăită după pofta inimii. „De când mă ştiu, am fost o femeie semi-ntreţinută”, zice ea despre sine, fără sfieli ipocrite. „Semi-ntreţinută – dar numai de cine mi-a plăcut”. În viaţa ei n-a făcut rău cuiva, dar bine numai atât cât să nu se deranjeze prea mult, binele care-i stătea strict la-ndemână, căci instinctul de conservare este trăsătura cea mai pronunţată a caracterului Silviei.

  M-am uitat la ele, la Silvia şi la doctoriţa Neacşu. În primul moment, mi-a venit să le spun: „Ia mai duceţi-vă dracu' şi nu-mi purtaţi mie de grijă”, apoi mi-am adus aminte sfatul mamei: „Nu-ţi bate joc de nimeni niciodată, iar răului răspunde-i cu bine”. „Doamnele mele”, m-am trezit eu spunându-le, „cred că eu am făcut copiii ăştia, şi pe primul şi pe-al doilea, fiindcă nu sunt atât de optimistă şi-atât de echilibrată ca dumneavoastră. Nu-mi ajungea o greutate într-o mână, mi-a trebuit şi-a doua, ca să mă echilibrez în mersul acrobatic pe frânghia vieţii. Omul trebui' să fie pregătit ca oricând să poată trăi singur. Eu presupun