că n-aş fi-n stare. Undeva-n subconştientul meu cred că era şi teama de singurătate a bătrâneţii. S-ar putea să nici n-o apuc”. „Dacă faci copii cu gândul la bătrâneţe s-ar putea să te păcăleşti”, a zis doctoriţa Neacşu cu un aer înţepat, ca de obicei. („Asta parcă tot timpul are-un ardei în cur”, vorba lui Tudor). „Ce au părinţii noştri de la noi?…”, a zis şi Silvia cu un aer de nostalgică părere de rău. „Ce să aibă, doamnă?”, am zis eu. „Dumneata ce crezi că ai să ai de la copii, doamnă doctor?”, m-a luat iar în şfichiul biciului domnişoara doctor Neacşu. „Tot o să am ceva, domnişoară doctor. La vârsta când dumneavoastră, cele fără copii, o să creşteţi câini şi pisici şi n-o să mai ştiţi ce mărci de progesteron să-nghiţiţi ca să mai amânaţi cinci-şase luni menopauza – solul ăsta care ne vesteşte că ne-a cam trecut făina prin traistă – atunci eu am să am nepoţi. Ei au să-mi aducă aminte că sunt o femeie coaptă bine şi că e cazul să-mi bag toate minţile-n cap şi că-n loc de a-mi restaura toată ziua frumuseţea-n oglindă, mai bine să-i şterg pe ei la fund”.

  În momentul acela, m-a chemat doctorul Staicu la sală. Mi-a părut şi-mi pare rău şi azi că le-am spus un adevăr atât de dur şi cu vorbe tot atât de dure. Dar nu mă adresasem numai lor: mă adresam unor stiluri de viaţă. Eu nu-mi manifestam dezaprobarea faţă de stilul de viaţă al nimănui. De ce era nevoie ca atâta lume să-mi atragă atenţia că-l dezaproba pe-al meu, care nu incomoda pe nimeni cu nimic? Le-am spus „la revedere” pe un ton cordial şi le-am îmbrăţişat cu-o privire de soră. Nişte biete femei şi ele! Mi-a venit să râd fiindcă mi-am adus aminte o vorbă de-a lui Tudor despre ele: „Şi Hitler le-ar fi selecţionat pentru prăsilă: pe Silvia – de frumoasă şi de oscior de curvă, iar pe Necşoaia – pentru bazinul ei care-ar fi ţinut de minune gemeni şi i-ar fi slobozit ca pe cireşe”. Mi-aduc mereu aminte de-aceste femei şi nu pentru că doctoriţa Neacşu a răsuflat uşurată când m-a văzut debarcată de la chirurgie şi nici pentru că Silvia a-ncercat să-l înduioşeze pe Voicu Marin în favoarea mea, ci pentru valoarea lor teoretică-n viaţa mea, ca exponente a două concepţii de viaţă ducând la acelaşi rezultat”.

  Uşa dinspre vestibul se deschise şi-n sufragerie apărură Maria şi Tudor Şerban, cu Ana şi cu Şerban în braţe.

  — Bună seara, ziseră-ntr-un glas Maria şi Tudor, rămânând pe loc, iar cei doi copii, care stăteau agăţaţi de gâtul lui Tudor ca de-o creangă, mormăiră şi ei ceva.

  — Domnul doctor Tudor Şerban, domnul doctor Pavel Vlas, domnul Şerban Şerban, iar cu domnişoarele te cunoşti, făcu Sânziana prezentările.

  — Dumneavoastră eraţi?! zise Maria care-l recunoscuse din primul moment. Ce fac băieţeii?

  — Sărut mâna, cel mare, în sfârşit la grădiniţă, cel mic – la creşă.

  — Domnule doctor, sunteţi cumva din Cluj? i se adresă Tudor.

  Pavel încuviinţă din cap, cu ochii la Ana.

  — Soţia dumneavoastră e hematolog?

  Pavel încuviinţă din nou.

  — Vă rog să-i spuneţi că mi-e dor de ea. Ţineţi minte numele meu? Tudor Şerban. Aşa mă cheamă.

  — Îl ştiu, domnule doctor. Mereu vă pomeneşte Iulia mea. Întruna vorbeşte de doctorul Tudor Şerban.

  — Şi noi vorbim mereu despre ea-n laborator şi-o cităm. Mi-e tare dor de ea! Dacă nu era măritată să ştiţi că vă eram concurent.

  — M-aş fi simţit foarte onorat de-asemenea concurenţă, îi răspunse Pavel, mulţumindu-i printr-o-nclinare a capului.

  Sânziana îi cuprinse pe-amândoi dintr-o privire şi-şi dădu seama că se plac. „Slavă Domnului, că s-ar putea să se mai vadă şi de-acum înainte, fiindcă până nu s-o-nsura Tudor din nou ca să mi-l ia careva de pe cap, dragul meu, şi parcă văd c-o să-mi pară rău – vine-aici zi şi noapte, ca un pui lăsat de mamă”.

  Soneria sună scurt şi apăsat. Maria se-ndreptă spre vestibul, dar Sânziana îi făcu semn să stea.

  De data asta, Sânziana se uită prin vizetă. Prin spaţiul cât un clişeu microradiografic, de după nişte lentile dreptunghiulare înrămate în negru, o privea o pereche de ochi albaştri. Sânziana lăsă pleoapele pentru a-şi stăpâni emoţia pe care i-o trezea dintr-o zi anume privirea albastră în faţa căreia lentilele, i se părea ei, erau mai mult o pavăză decât un mijloc de corectare a unei vederi deficiente.

  Deschise ochii şi, odată cu ochii, deschise uşa.

  — Domnule doctor…

  — Sărut mâna, zise doctorul Murgu, în timp ce-i întindea un buchet de trandafiri vişinii, ţinând în aceeaşi mână hârtia din care-i scosese.

  — Vă mulţumesc, ce frumoşi sunt! zise Sânziana luând cu o mână trandafirii, cu cealaltă hârtia. Vă rog să intraţi.

  — Stau numai cinci minute. Sunt cu un taxi. Mai am de văzut trei copii în seara asta. Am crezut că plouă, îi spuse el în timp ce-şi scoase „balonseidele”, „fâşul”, şi-l atârnă-n cuier.

  Sânziana îl privi în faţă.

  — S-a-ntâmplat ceva? o-ntrebă doctorul Murgu.

  — Nu… de ce?

 

  („Psihiatru ar fi trebuit să vă faceţi”.)

  — Mi se pare ceva-ncordat în privirea dumneavoastră. De obicei, sunteţi calmă, relaxată. S-ar putea să mă-nşel.

  — Vreau să pun trandafirii-n apă.

  — Nu-i puneţi aici? o-ntrebă el, arătându-i cu mâna oala ţărănească de sarmale, cu două mănuşi, improvizată-n vas de flori, plină de crizanteme, aşezată-ntr-un colţ al vestibulului.

  — Nu. Mai întâi, pentru că florile ţin mai mult când nu le-amesteci între ele…

  — Asta „mai întâi”, şi pe urmă?

  Deşi foarte distrat, uneori absent cu desăvârşire la ceea ce se petrecea-n jurul lui – ca mulţi oameni care se concentrează asupra gândurilor proprii – doctorul Murgu te urmărea însă cu logica până-n pânzele albe, când subiectul îl interesa. Cum ştia că Sânziana n-avea ticuri verbale, o