„Oricât te-ai supraveghea, uneori nişte gânduri ies la iveală prin câte-o vorbă care-o ia razna”, se gândi ea.

  Tăceau amândoi. Doctorul îşi dădu seama că-ntrebarea-i scăpase şi că făcea parte dintre acele-ntrebări pe care nu le pui, deoarece răspunsul lor este obligatoriu indiscret. Uitându-se la Sânziana, tocmai se pregătea să-i abată atenţia spre ceva anodin, când glasul ei, niţel răguşit, îl făcu să tresară.

  — Mai întâi, fiindcă durează mai mult dacă nu le-amesteci şi-apoi fiindcă n-amestec niciodată florile de la dumneavoastră cu alte flori.

  „Adevărul e cea mai bună minciună. Are să-nţeleagă ce-are să vrea şi dacă are să-nţeleagă adevărul, cu-atât mai bine. Oare?”.

  Sânziana deschise uşa dormitorului, luă un vas de flori de pe-un dulap şi se-ndreptă spre baie. Doctorul Murgu o urmă fără nici un cuvânt. Nu se-aşteptase deloc la acel răspuns. El nu corespundea codului după care se orientau relaţiile dintre ei. În baie, se uită la maldărul de rufe puse la clătit în cadă.

  — Cine le-a spălat?

  — Eu, în colaborare cu ea, sau ea-n colaborare cu mine, zise repede Sânziana, arătându-i maşina de spălat.

  În sfârşit, aveau un subiect de conversaţie fără spini.

  Răzimat de usciorul băii, doctorul Murgu se uită la Sânziana cum, aplecată peste cadă, umple vasul cu apă. Se gândi la rufele care-aşteptau să fie-ntinse, strânse, călcate. „Câtă vreme irosită”. Privirea lui urcă din maldărul de ţesături colorate spre talia subţire, poate prea subţire pentru şoldurile destul de pronunţate, sugerând o amforă, continuate lin de coapse, pe care le bănuiai dolofane sub fusta-n carouri. Cu mintea legănată de-un amestec de tristeţe şi de voluptate, doctorul Murgu uită să mai vorbească.

  Sânziana ar fi vrut ca vorbele ei de mai-nainte să n-aibă nici o importanţă pentru doctorul Murgu. Gândurile lor, ale unuia despre celălalt, trebuia să urmeze un traseu rectiliniu, stabilit printr-o convenţie nerostită, respectată în cei câţiva ani de când se cunoşteau, cum sunt respectate numai convenţiile nedeclarate şi nedeclarative, pe care nici o patalama nu se face că le-ar consfinţi. „Cea mai bună disciplină sufletească tot dreptul „coutumier”, rămâne”, se gândi Sânziana. În cadrul acestui sistem, ea hotărâse mai demult că pentru a-şi păstra un om, în imaginaţie, neschimbat ca un mit, condiţia esenţială era să nu-l orizontalizeze nici cu fapta, nici cu gândul. Omul trebuia scos din sfera erotică. Trebuia scutit, apărat de sfera aceasta care aplatizează, care te face asemănător cu alţii.

  „Poate că n-am dreptate, dar ţin la părerea asta. O parte din gândurile noastre este corespondentul condiţiei noastre „nearticulate”, iar cealaltă parte este corespondentul condiţiei noastre „articulate”, al condiţiei noastre verticale. Gândurile noastre vorbesc aceste două limbaje, în acelaşi timp. Un limbaj rudimentar, cu un singular dar cu mai multe pluraluri, şi un limbaj abstract, cel care l-a dat pe Shakespeare şi pe Beethoven, divinităţile mele. La această înălţime vreau să vă păstrez, domnule doctor”. Sânziana avu o privire jenată când dădu cu ochii de doctorul Murgu. Era obişnuită să i se-adreseze, în gând, zilnic, chiar atunci când nu-l vedea şi nu-l auzea cu lunile. Aşa cum uitase acum de prezenţa lui, de multe ori uita de absenţa lui şi se trezea şoptind, drept răspuns la o-ntrebare mută: „da, domnule doctor, e-adevărat”. Treceau amândoi peste-acest răspuns indiscret şi-şi continuau conversaţia-n gând, în gândul ei. „Nimeni n-ar vrea să creadă că o femeie cu doi copii, care de-abia-şi trage sufletul de ocupată ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit supărător de critic, trăieşte atât de mult în imaginaţie. Copiii au parteneri imaginari de joacă. Eu îl aveam pe Ghiţă Vizon, motanul Ioanei, „personaj” real, dar absent din viaţa mea. Maria îşi crease un personaj care se chema când Dana, când Pia. Ana o avea şi ea vreun partener, dar cum este ea tăcută nu ni-l spune. Când m-am vindecat – nu ştiu de fapt nici cum, nici când – în sfârşit, când m-am trezit vindecată de nenea Daniel, nu-mi venea să cred că mi s-ar mai putea-ntâmpla acelaşi lucru la mai mult decât dublul vârstei de-atunci. Când fac pe psihanalista şi mă iau ca subiect pe mine însămi, diagnostichez trăirile-acestea pe planul imaginaţiei şi neconvertirea lor în realităţi drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acţiuni zilnice găsesc nişte momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică. Zeitate familiară a gândurilor mele, apăreţi firesc. Şi vorbim. Vorbiţi ce este mai bun în mine. O dată mi s-a părut că intuiţi copilăria din mine. Întâmplător să-mi fi scris, într-un caiet, cu scrisul dumneavoastră ordonat şi drept, cuvântul lui Brâncuşi: „quand nous ne sommes plus enfants nous sommes déjŕ morts”? Nu cred. Dumneavoastră nu vă lăsaţi dominat de întâmplător”.

  Sânziana se-ndreptă, cu vasul de flori în mână.

  — Ce fac fetele? o-ntrebă doctorul Murgu.

  — Mulţumesc, o să le vedeţi numaidecât, răspunse Sânziana, în timp ce lua câte-un trandafir din chiuvetă şi-l aşeza-n vas.

  Zgomotul apei, gândurile ei despre doctorul Murgu, o făcuseră să-i uite, dar să-i uite cu totul pe cei din sufragerie.

  — Să mergem, îl invită Sânziana pe doctor.

  Acesta se lipi de tocul uşii, lăsându-i loc să treacă.

  În sufragerie, Şerban şi Ana se jucau. „Eu helicoptam şi tu erai un pasager”, îi propunea Şerban fetiţei. Pavel Vlas, cu vorba lui molcomă, îi descria lui Tudor Şerban un drum prin Munţii Apuseni, necunoscut de turişti, drumul care ducea-n satul bunilor lui dinspre tată.

  Maria-l asculta şi-l măsura nestingherită, întrebându-se ce căuta-n casa lor omul ăsta pe care era limpede că Sânziana îl cunoştea, dar despre care nu pomenise niciodată.

  Înalt, vânjos, cu o tunsoare intermediară, între cea nemţească şi cea