cu perciuni, a momentului – tunsoare care-ncerca să nu contravină prea mult modei – cu părul din faţă dat cam trei sferturi pe stânga, fără să facă însă cărare, îmbrăcat corect, dar dând impresia că totul, fiind prea nou şi nedat cu corpul, îl ţinea pe la-ncheieturi, Pavel Vlas avea un aer greoi sau, mai degrabă, stângaci. Cum îi lua seama, ascultându-i atent povestirea, Maria dădu cu ochii de mâinile lui mari ca nişte lopeţi de lemn noduros, mâini care stăteau ţepene pe lângă trup şi doar din când în când, ca pentru a-şi confirma existenţa, îşi îndoiau reflex degetele.

  „Toată stângăcia de la mâini i se trage”, observă Maria şi gândul ăsta o-nduioşă.

  „Ăsta e-un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, cum ar fi zis Maica. Ardelean de la ţară. Numai ţăranul când nu munceşte nu ştie ce să facă cu mâinile, de-aceea bărbaţii le ţin ca pe nişte prăjini atârnate fără rost pe lângă trup, iar femeile şi le-aşază-n poală ca pe nişte vite ostenite, la iesle, cum zicea Buniţa. Cât de firesc îşi mişcă Tudor mâinile, iar tu, săracul de tine, parcă le ai bătute-n cuie. Un negru şi-un japonez nu s-ar deosebi mai mult ca ăştia doi. Tudor orice-ar pune pe el parcă aşa l-a făcut mă-sa. Totu-i vine bine”, se gândi Maria.

  „Şi mama, ce frumoasă e! Are nişte picioare superbe. E superbă toată. Nu-nţeleg cum nu s-or îndrăgosti de ea toţi ăia de la ea de la Institut! Şi bou' ăla de tata s-o lase pentru-o… Dar doctorul Murgu… i-o fi doar milă de ea?”.

  Gândul că i-ar putea fi milă cuiva de mama ei o enervă. „N-are-albeaţă-n ochi, n-are un picior mai scurt şi-o mână mai lungă, aşa că s-o slăbească toţi cu mila lor”, îşi continuă Maria gândul şi – moştenire de la Sânziana – ca să-l alunge, se ridică-n picioare, gata să-şi afle o ocupaţie. Dând cu ochii de doctorul Murgu, îi veni să râdă că o găsise paraponul în legătură cu presupusa lui milă pentru Sânziana şi-i ceru iertare-n gând. „Ce mi-o fi venit? auzi! să cadă năpasta tocmai pe tine, dragul mamei, tu care eşti un bun şi-un iubit”. Tuturor persoanelor dragi, Maria le spunea în gând „dragul mamei” şi „tu”, unindu-i într-o confrerie pe care-o botezase O. D. M., ceea ce voia să-nsemne „obiecte dragi Mariei”.

  Şerban şi Ana strigară-ntr-un glas „nenea doctoru'„ şi-l apucară pe doctor cu braţele de picioare. Astfel sechestrat, doctorul Murgu îi sărută Mariei mâna ca unei persoane mari, dădu mâna cu Tudor şi cu Pavel Vlas. Îi sărută pe creştet pe protejaţii lui cei mici şi le-ntinse câte un „Donald” din plastic, iar Mariei un pix cu mai multe culori.

  — Cine credeţi, domnule doctor, că vine-n locul răposatului? Staicu sau Gancea? îl întrebă Tudor pe doctorul Murgu.

  — După cât părea de „animat” azi-dimineaţă, şi după câtă pietate optimistă arăta în organizarea funeraliilor răposatului, cred că Staicu vine. Se purta ca un succesor de drept.

  — Şi eu cred că el vine, zise Sânziana, amintindu-şi tonul cu care Staicu-i spusese de dimineaţă: „Poate o să lucrăm din nou împreună”. Elementul dubitativ „poate” fiind doar retoric. Sunt curioasă cât de prieten o să mai rămână cu Gancea. Am văzut ce s-a ales din prietenia lui Sabău cu Deleanu când s-au împărţit şefiile la noi. Iartă-ne, Pavele, că vorbim despre nişte lucruri străine ţie.

 

  (Sânziana ezită înainte de-a-l tutui pe Pavel de faţă cu alţii, dar îşi învinse nehotărârea gândindu-se că aşa era cinstit faţă de Pavel şi faţă de ea însăşi).

  — Oamenii-s peste tot la fel. Numele doar îs altele, zise Pavel, mişcându-şi pentru prima oară o mână, cu care parcă voia să niveleze nişte lut.

  Doctorul Murgu îşi luă rămas-bun fără nici o explicaţie, lucru ce-l miră pe Pavel Vlas, fiindcă i se păru cu totul neaşteptat din partea cuiva care nu părea pus pe fugă, ci mai degrabă dispus să se-aştearnă la taifas.

  Deşi Pavel Vlas nu-şi manifestă-n nici un fel această nedumerire, Tudor se simţi dator să-i explice comportamentul insolit al doctorului Murgu.

  — Doctorul Murgu duce o luptă permanentă anti-cronometru. Trăieşte pe apucate. Nu ştiu când doarme şi când mănâncă. Este fugărit de timpul care e prea strâmt pentru generozitatea lui, pentru risipa lui de sine. Se-ntoarce zdrobit acasă, la unsprezece noaptea, să zicem, şi tu-l chemi la un copil bolnav la 1. Şi el vine.

  — Are familie?

  — Nu sunteţi primul care pune-ntrebarea asta. Are. Nevastă, trei copii, mamă, tată. O familie, o adevărată familie pe care-o iubeşte, care-l iubeşte şi-i înţelege felul de viaţă. În meserie, nu ştie ce e graba. Stă cu ceasurile şi observă un copil. Când pleacă toată lumea din clinică, el vede din nou toţi pacienţii. Vă-nchipuiţi câtă vreme i se duce: când însă vine şi el, ca tot omul într-o casă de oameni, poate sta cinci minute şi tot aşa de bine trei ceasuri. Vizitele lui şi durata lor sunt la fel de imprevizibile. Este pentru sine când avar, când risipitor cu timpul. Pare un om ciudat şi de fapt este. Eu cel puţin nu cunosc pe cineva mai distrat şi-n acelaşi timp cu-o minte mai riguros organizată decât a lui, pe cineva mai timid şi-n acelaşi timp de-un curaj să te lase mut.

  — De pildă? întrebă Vlas care, evident, se referea la ultima parte a afirmaţiei.

  — De pildă, pe vremea când proaspăt răposatul Voicu Marin era cine era, şi-n această calitate tăia şi spânzura, pe vremea-aceea, doctorul Murgu, şef de secţie la nou-născuţi, a citat-o „pe ordinea de zi”, cerându-i mutarea din secţie pentru incompetenţă, nici mai mult nici mai puţin decât pe doctoriţa Evelina Marin, nora lui Voicu Marin, nenea cu satârul. Voicu Marin, bun la suflet şi drept cum era, l-a mutat pe Murgu de la nou-născuţi, iar pe noră-sa, pe care doi bani nu dădea-n particular, a făcut-o bine-nţeles şefă la nou-născuţi. Povestea e lungă. V-am