În timp ce Tudor făcea această schiţă de portret, Sânziana îl conducea pe doctorul Murgu spre ieşire. În uşă, doctorul îi întinse mâna, dar Sânziana îi spuse „merg până jos”. Pe scară nu schimbară nici un cuvânt. Deşi nu era prima oară când îl conducea până-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea cu Sânziana şi că prima lui impresie nu-l înşelase. Îl cuprinse o stare de nelinişte. „Parcă sunt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu electricitatea celor din jurul meu, mai ales când…”.

  — Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sânziana fără să-şi mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această comunicare pe calea tuturor simţurilor.

  Îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul Murgu îi apucă o mână pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. Închise ochii şi stătu aşa o vreme pe care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.

  „Timpul fericirii, timp fără durată”, gândi el, simţind o căldură-n tot trupul.

  „Cât de frumoşi suntem când spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii cuprins de-o stare de graţie”.

  — Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă…

  CAPITOLUL TREI.

  Sânziana urcă scările-ntr-un suflet. Se simţea gata să plutească, descătuşată de toate legăturile, demiurg fericit să se contemple-n propriul adevăr. Se mai simţise astfel în ziua când îi spusese doctorului Gheorghe Vladimirescu: „Vă iubesc, domnule doctor”, zi memorabilă când pleca dintr-o maternitate ţinând în braţe trecerea ei în nemurire prin îndeplinirea datoriei faţă de specie, şi când, pentru prima oară, starea ei de graţie se tradusese în vorbe. Nici pân-atunci şi nici de-atunci încolo nu mai simţise nevoia irepresibilă de-a spune lucrul cel mai profund şi mai grav, după părerea ei, pe care i-l poţi spune cuiva. Urcând acum treptele, amintirea clipelor acelea de supremă sinceritate o izbi viu în plex. Cuvintele de-acum traduceau un amalgam de stări trecute prin diverse intensităţi, decantate într-o stare nestinsă niciodată. În sinea ei, Sânziana definea starea aceasta drept „claritate ambiguă” sau „ambiguitate clară”. Deşi ambele definiţii puteau părea un calambur… termenii lor excluzând-se reciproc, Sânziana ştia că nu-şi fură singură căciula şi că-şi spune adevărul. Nu era prima oară că un adevăr părea absurd. Absurdul contrazice doar logica nu şi adevărul, categorie atotcuprinzătoare şi indiferentă faţă de cuprinsul ei.

  Sânziana se opri-n uşa sufrageriei şi privi scena ce i se-nfăţişa: doi copii jucându-se, o adolescentă croşetând, doi domni stând amical de vorbă, luminaţi de-un amurg violet-opalin.

  Părea un studiu de lumină, în care penelul artistului reuşise să redea bunăstarea interioară a personajelor. Acel tableau de genre, cu aerul lui desuet, avu darul să tragă o pânză de linişte peste pâcla agitaţiei prin care trecuse-n ziua-aceea Sânziana.

  — Ziziana, i se adresă Tudor ca-n copilărie, fuseşi să-l vezi pe defunct şi să prezinţi condoleanţe orfanilor?

  — Nu fusei şi nici nu mă duc. Eu nu sunt dintr-ăia pentru care moartea-nfrumuseţează, aşa cum astupă zăpada murdăria.

  — Parcă-l aud pe tata.

  — Şi ce, n-aveam dreptate? N-am jucat eu comedia ipocriziei când aş fi avut un folos de tras, darmite-acum. Iar mondenă cum nu sunt, nu simt deloc nevoia să mă duc „fiindcă-aşa e frumos!”.

  — Cred că fräulein doctor şi „curtea” o să cadă ca la paradontoză.

  — Bine-nţeles. De când îi pândeşte el Staicu la cotitură. Din partea mea, poate să-i ia şi dracu.

  — Eu zic să mâncăm, propuse Sânziana, fără altă tranziţie.

  Maria se ridică numaidecât şi scoase dintr-un sertar al bufetului o faţă de masă, pe care o desfăcu şi-o întinse.

  — Eu am să plec, zise Tudor. Hai, Şerbane.

  — Mai stăm puţin, protestă băieţelul.

  — Lasă-l aici că mâine dimineaţă-i duce Maria la cinema cât sunt eu la parastasul lui Nini.

  — Să trec să te iau?

  — Mulţumesc, dar am mai multe lucruri de făcut.

  — Cum doriţi, doamnă.

  Tudor îşi luă rămas-bun de la Pavel Vlas, duse mâna la un chipiu imaginar şi plecă.

  Masa era pusă cu toate bucatele pe ea. Pe-un fund de lemn, pâinea „Dâmboviţa” stătea-ntreagă.

  — S-o tai? o-ntrebă Pavel pe Maria.

  — Vă rog, zise fata, şi-i întinse-un cuţit lung cu zimţi.

  Pavel Vlas întoarse pâinea cu partea de vatră-n sus şi cu vârful cuţitului făcu într-un colţ al ei semnul crucii, apoi se-apucă s-o taie felii groase.

  Mariei îi veni să plângă. Numai străbunica ei, Simina Dorobanţu, făcea peste pâine acest semn de respect şi de mulţumire pentru hrana de fiecare zi.

  Masa trecu într-o tăcere deplină. Doar din când în când – un zgomot de furculiţă lovită de farfurie, şi-acela înăbuşit de-un gest controlat ce restabilea o linişte nefirească.

  „Se vede că nu suntem oameni de lume, că nu ştim să umplem o tăcere”, se gândea Sânziana.

  Mulţumită că masa, în sfârşit, se terminase, Maria se grăbi să strângă farfuriile, paharele şi tacâmurile şi să le ducă la bucătărie.

  Sufrageria-şi recăpătase aspectul obişnuit, fructiera apăruse din nou în mijlocul mesei, pe pătratul ei de ţesătură aurie.

  — Ce lucru frumos, rosti Pavel în şoaptă aplecându-se peste fructieră şi uitându-se-n ea ca-ntr-o fântână.

  — E cadoul mamei de la botez, cadou de la naşa ei. E un Gallé, îi explică Maria, impresionată de sensibilitatea lui Pavel la frumos.

  — Parcă ar fi un fund de mare, zise Pavel uitându-se tot mai atent şi mai fermecat prin pereţii vasului.

  — Eu mă duc să-i culc pe ăştia mici şi pe urmă am să mă culc şi eu. La revedere, domnule doctor, şi mai veniţi pe la noi, îi spuse Maria, întinzându-i mâna.

  — Sper, domnişoară, zise Pavel, îi sărută mâna, apoi se-aplecă şi sărută creştetele copiilor.

  Rămaşi singuri, Pavel