şi Sânziana, deşi stingheriţi, parcă tot se simţeau mai la largul lor decât sub privirile iscoditoare ale Mariei care, dacă n-ar fi bănuit că maică-sa şi cu Pavel aveau ceva important de vorbit între patru ochi, nu s-ar fi „retras”, fiind foarte amatoare să stea de vorbă cu oameni mult mai în vârstă decât ea.

 

  („Deşteaptă fată am. Are-un nas de copoi. Ăsteia n-ai cum să-i ascunzi ceva. Iar tu, săracul de tine, cum ţi-o fi fost cu-atâta lume străină între tine şi copilul tău? Să joci comedia asta a indiferenţei. Cum mi-ar fi mie să ştiu, admiţând prin absurd, să ştiu că am undeva un copil? Când nu ştii – stai liniştit, dar când afli, dacă eşti om de omenie, cum să te faci ca nu ştii?”.)

  — Pavele, vrei să te odihneşti până la ora de plecat la gară?

  — Mă gândeam să nu te supăr şi să plec, că poate oi fi şi tu obosită.

  — La cinci ani o dată, mi-o trece oboseala.

  — Atunci, decât să stau întins într-un pat, cu ochii-n tavan, mai bine-om sta de poveşti. Sânziana, în vremea asta, de când sunt eu aici, te-ai gândit ce să facem cu Ana? Uitasem să-ţi mulţumesc că i-ai pus numele mamei.

  — Pavele, m-am gândit, bine-nţeles. Acum, ca ştii, vino s-o vezi când vrei.

  — Nu la asta mă gândeam eu. Mă gândeam s-o recunosc, ştii foarte bine.

  — La asta încă nu ştiu ce să-ţi răspund, trebuie să mă mai gândesc.

  — Vrei să te sfătuieşti cu cineva?

  — Mai întâi să mă mai sfătuiesc cu mine însămi.

  — Să ştii că formalităţile sunt foarte simple: o declaraţie din partea mea la notariatul din sectorul tău şi-atâta tot. M-am interesat.

  — De ce-ţi trebuie actul ăsta?

  — Vreau să mă laşi s-o iau în vacanţa la Cluj, s-o vadă şi mama, să se joace cu băieţii. Să ştie toată lumea că-i a noastră. Iar pân-atunci, te rog… să nu te superi, dar trebuie să-ţi dau pensie pentru ea.

  — Asta nu!

  — Ba da!

  — Niciodată!

  — Te dau banii-afar' din casă? Iartă-mă că te-ntreb!

  — Mă dau-nu mă dau, nu primesc.

  Pavel se gândi să mai spună ceva, dar se lăsă păgubaş. Îi veni în minte că-n vară, pe plajă, Maria-i spusese data de naştere a Anei. Prin urmare, putea să facă un carnet C. E. C. Pe numele fetiţei, trecând-o la condiţii de retragere pe Sânziana, a cărei zi de naştere o ştia de asemenea.

  — Ia loc, îl invită Sânziana, arătându-i berjera, şi iartă-mă dar vreau să mă schimb, am obosit de-azi dimineaţă-n pantofi, şi-mbrăcată de oraş.

  Se-ntoarse peste vreo cinci minute, în nişte papuci cu faţa de catifea neagră, matlasată, şi-ntr-un chimonou de diftină lavand, cu nişte pătrăţele verzui şi galbene, lung cam până la jumătatea genunchiului. Dintr-un sertar al bufetului, scoase nişte andrele circulare pe care era o-mpletitură din lână groasă, vişinie, se-aşeză pe-un scaun şi, uitându-se la Pavel, în timp ce tricota, îl întrebă:

  — Ce fac surorile tale?

  — Bine. Bine. Cea mare e-n ultimul an la Medicină şi se mărită de Anul Nou cu un coleg de-al meu, mijlocia e-n anul III la Electrotehnică, iar a mică e contabilă-n sat la noi, la cooperativă, s-a măritat cu un inginer agronom, băiat tot de la noi, are doi gemeni, de doi ani, de-o seamă cu Gusti al meu, şi stau în casa părintească, stau cu mama. 'S bine toate.

  — Bravo lor! Cred că şi tu le-ai ajutat.

  — Cât am putut şi cât pot. Dar şi ele-au dat din mâini. Şi-au văzut de carte şi-s şi cuminţi. N-am avut cu ele nici o supărare. A mare, Livia, care-o să fie doctoriţă, mi-a tras anul trecut o spaimă cu nişte ganglioni. Că azi, cum vezi un ganglion inflamat – la Hodgkin te gândeşti.

  — Erau tebece?

  — Nici măcar. Nişte sechele de la o gripă, dar să ştii c-au ţinut aşa vreo două luni.

  — Din câte-am înţeles de la Tudor, din spusele Iuliei, tu faci chirurgie.

  — Şi din câte-am înţeles eu de la Iulia, tu nu mai faci chirurgie. Acum cinci ani, ştiu că făceai chirurgie. Te-ai răzgândit?

  — Eu nu m-aş fi răzgândit niciodată sau cel puţin aşa cred. Dar m-a răzgândit răposatul-chiar-azi, răposatul „profesor doctor docent” Voicu Marin, Dumnezeu să-l ierte că are de ce, vorba lui nenea Daniel, profesorul Daniel Şerban vreau să zic. E-o poveste nici lungă, nici scurtă. Dac-aş şti că nu te plictisesc…

  — Sânziană, mă crezi sau nu mă crezi, dar să ştii că orice lucru cât de mic, dacă e legat de viaţa ta…

  Cu patru ani şi-aproape jumătate în urmă, pe când Sânziana era-nsărcinată cu Ana şi sarcina-ncepea să se vadă, şi-odată cu-această evidenţă începeau şi presupunerile asupra paternităţii viitorului copil, schimbându-l pe „candidat” de la o zi la alta – încât de la cel mai neînsemnat doctor din clinică şi până la profesorul Voicu Marin nimeni nu fusese trecut cu vederea – pe-atunci, într-o bună zi, pe la 4 după-amiază, fusese adusă cu „Salvarea”, la camera de gardă a Clinicii, o avocată, în vârstă de treizeci şi doi de ani, cu diagnosticul „peritonită”, stabilit de doctoriţa de la „Salvare”.

  În urma unor intervenţii ale familiei, bolnava fusese mutată chiar de-a doua zi, din salonul doctorului Bocioagă, unde-o internase medicul de gardă, punând-o imediat pe-o doză masivă de antibiotice, în secţia profesorului Titus Verzeu, un nume în chirurgie. Profesorul Verzeu, deşi bolnava prezenta abdomen acut şi-avea 39°, nu se-alarmase deloc, dimpotrivă, îi redusese doza de antibiotice, lăsându-i doar o doză de-ntreţinere. El infirmase diagnosticul „Salvării”, scriind în foaia de observaţie a bolnavei: „nimic chirurgical”.

  Boala însă, ca multe alte boli, deşi catalogată de-o somitate într-un compartiment care nu-i dădea voie să se manifeste precum se manifesta, nu voia să aibă