Bolnava, pe nume Liliana Fodor, se simţea din ce în ce mai rău, cum era şi de-aşteptat pentru doctoriţa Hangan şi pentru şeful ei direct, doctorul Haralambie Staicu, doctori care, după ce examinaseră bolnava, gândiseră amândoi „peritonită”.

  — Trebuie deschisă imediat, zisese foarte hotărât doctoriţa Hangan, dar doctorul Staicu, spre surprinderea ei, se făcuse că n-o aude.

  — Domnule doctor, insistase atunci Sânziana, trebuie deschisă.

  Destul de iritat de-ncăpăţânarea acestei doctoriţe tinere, care-şi spunea atât de inoportun părerea de faţă cu-o liotă de surori şi de studenţi, doctorul Staicu îi spusese pe-un ton rece:

  — Doamnă doctor, doamna e pacienta domnului profesor.

  — Foarte bine, s-o opereze domnul profesor.

  — Domnul profesor nu e de-aceeaşi părere, i-o tăiase doctorul Staicu şi, întorcându-i spatele, trecuse la alt pat.

  Întâlnindu-se după aceea singuri în camera medicilor, Staicu nu-i spusese nici un cuvânt.

  O dată cineva-i spusese Sânzienei: „Ai făcut o gafă”.

  „O gafă este ceva neintenţionat. Eu gafe nu fac”.

  Dându-şi seama că Verzeu „o” greşise – că cine nu greşeşte!

  — Sânziana se făcuse că „face o gafă” pentru a pune indirect pe pacientă-n gardă, pacientă care desigur ştia ce sunt erorile judiciare, erori ce nu reprezintă „unicate”, ci au pe lume, în toate domeniile, surori făcute parcă de-o mamă şi de-un tată.

  Dar cum o eroare judiciară, dacă nu se referă la pedeapsa capitală, poate fi reparată, era bine ca pacienta să nu asimileze total erorile din profesia ei cu cele din profesia lor.

  — Domnule doctor, sunt sigură că vă daţi seama că domnul profesor nu are dreptate şi că doctoriţa de la „Salvare” a pus exact diagnosticul care trebuia.

  — Doamnă doctor, nu e treaba noastră.

  — Deci, o lăsăm să moară, fiindcă asta nu e treaba noastră.

  Staicu nu răspunsese acestei „provocări”.

  — O lăsăm să moară?…

  Staicu nu era prea hotărât asupra sorţii dedesubtul căreia avea să-şi pună iscălitura, soarta avocatei Liliana Fodor, de-un lucru însă era sigur: că-i venea s-o omoare pe doctoriţa Hangan.

  Femeia asta, în loc să-şi vadă dracului de treburile ei, se-apuca să-şi aprindă paie-n cap cu Verzeu care, când era vorba de vreun orgoliu de-al lui, îşi pierdea complet umorul a cărui doză nu era nici aşa excesivă. La orice contrariere, cât de măruntă, Titus Verzeu cădea-ntr-o muţenie posacă, în care simţeai că se petrec furtuni de adâncime, dintr-acelea care declanşează valuri în stare să măture totul în drumul lor.

  În sinea ei (respectându-l pentru-nvăţătura lui şi pentru a fi fost – deşi lipsit de fantezie – şi uman şi profesional, un bun profesor), Sânziana îl califica drept un mediocru doct, disciplinat, stăruitor, care, în ciuda unei totale detaşări faţă de ce se-ntâmpla-n jur, ştia să-şi aranjeze perfect treburile, trăgând sfori – ce-i drept, nu odgoane vizibile de la şapte poşte, ci o ţesătură de sforicele care, adunate la un loc, făceau cât o parâmă – la limita între integritate şi oportunism, un oportunism bine deghizat sub haina duioasă a unor afecţiuni din tinereţe; ca, de pildă, prietenia lui cu Voicu Marin, cu care nici un fost coleg, om de bine, nu-şi dădea mai mult de „bună ziua”. Dacă această prietenie n-ar fi fost simulată, Sânziană ar fi şters oportunismul dintre noţiunile cu care şi-l definise pe Titus Verzeu. Bănăţean, dintr-o familie de intelectuali, la a şasea generaţie, cu-o educaţie şi cu un comportament de ceas elveţian „de limbă germană”, măsurat, politicos şi distant, făcând doar ceea ce trebuia sau dacă nu ceea ce trebuia, totdeauna însă aşa cum cereau uzanţele, sobru, uscat pe dinafară şi pe dinăuntru, scump la vorbă, incapabil de vreo efuziune, râzând foarte rar şi numai din buze, fără urmă de sunet, discret, şters de la natură şi din bună-ştiinţă, Titus Verzeu nu putea fi prieten cu „marele” Voicu Marin (tip de mahalagiu brutal şi gălăgios, violent, care-şi bătea nevasta şi copiii, dând în ei ca la fasole, care-şi aducea dame-n casă, în camera lipită de-a nevestei, nevastă care, după douăzeci şi doi de ani de-asemenea tratament, se spânzurase, lăsând locul unei actriţe frumoase, mediocre şi peltice, actriţa care, la rându-i, în dor de-un nume cu care să lase tot teatru-n coadă, de nişte roluri care s-o scoată din anonimat, şi de nişte parale care să-i amelioreze starea financiară modestă pe care actoraşii cu care se ţinuse nu i-o sporiseră cu nimic, îl luase de bărbat pe „marele om”.)

  Duşman al oricărei forme de violenţă, structural incompatibil cu Voicu Marin, Titus Verzeu nu putea decât să simuleze prietenia pentru el. La rândul lui, Voicu Marin, incapabil de vreo prietenie ci doar de cârdăşie, îl păstrase pe Titus Verzeu pentru a-şi demonstra largheţea, după ce-i decapitase pe Şerban et comp., Titus Verzeu neavând stofa unui adevărat concurent. Continuându-i portretul, Sânziana socotea că Titus Verzeu era îmbinarea perfectă între umoarea unui ulceros şi-a unei fete bătrâne. Când dădea frâu liber fanteziei şi-i proiecta pe cei „doi prieteni” în epoci trecute, şi-l închipuia pe Voicu Marin – un ucigaş cu simbrie, ucigaş cu şişul, iar pe Titus Verzeu, sub aerul recules al unui benedictin – un doct otrăvitor, pritocind cu gesturi dulci, pioase, moartea-ntr-o retortă.

  — O lăsam să moară? îşi înnoi Sânziană supărătoarea-ntrebare, pe-un ton persuasiv şi blând care doctorului Haralambie Staicu-i sună ca trâmbiţa Judecăţii de Apoi.

  „A dracului muiere…”.

  — Sânziană, de ce vrei să-ţi aprinzi paie-n cap, fata tatii? Şi eu ştiu şi dumneata ştii că cucoana asta ar trebui deschisă, dar nu e treaba noastră. Familia a adus-o la Verzeu, că umblă toţi după titluri, să se spele cu el pe cap! Dumneata-l cunoşti pe Verzeu de cinci ani, eu îl cunosc de douăj'şi. Domn, aşa cum vi se pare vouă ăstora tineri, că voi credeţi că tot ce zboară se mănâncă, ăsta-ţi poartă sâmbetele şi pentru-o privire, şi pentr-un zâmbet, ăsta e ca o muiere la