menopauză şi ne… nemaipunând la socoteală că e prieten la toartă cu tartoru-ăl mare. Când i-a belit Voicu Marin pe Şerban şi pe ăilalţi, Voicu tăia şi ăsta-i ascuţea cuţitele. E mai periculos decât Voicu. Voicu măcar ia bâzdoaca-n mână şi-ţi dă-n cap prin faţă, ăsta însă-ţi dă la tâmplă dintr-o parte, că nu ştii de unde ţi-a venit. Mie de mult îmi întorcea mironosiţa de Verzeu pielea pe dos dacă n-aveam originea de-o am. Amândoi – două curve: numai că Voicu Marin – curvă de mahala, iar Verzeu – curvă-salon. Cum ieşi deasupra şi poţi să le fii concurent sau îi contrazici, te-au belit. Mediocri amândoi, n-au nevoie decât de calfe-ascultătoare.

  Cu limbajul lui plastic şi „nemachiat”, trăgându-şi comparaţiile din domeniul măcelăriei, de unde-şi trăgea şi obârşia, tip vital, coleric, deschis, cu un ascuţit spirit de observaţie, doctorul Haralambie Staicu nu făcuse altceva decât să-ngroaşe, cu-o pensulă viguroasă şi brutală, trăsăturile imaginii pe care-o avea Sânziana despre cele două personaje asupra cărora nu-şi făcea nici umbră de iluzie.

  — Domnule doctor, nu-mi spuneţi nici o noutate, îmi dau seama de ce mă paşte pentru simplul fapt de-a fi contrazis, de faţă cu-atâta lume, diagnosticul „profesorului”. Se găseşte totdeauna un suflet bun şi „fidel” care să-i spună. Ce vă-ntreb eu este: o lăsăm să moară? Conflictul deschis sau „astupat” cu Verzeu, riscul de-a ne vedea puşi la dispoziţia Ministerului şi azvârliţi la Spirocheţii din Deal ori la Treponemiţa din Vale, cum ziceţi dumneavoastră, teama de-acest risc trebuie să ne facă să semnăm cu bună-ştiinţă un certificat de deces?

  — Orice chirurg semnează certificate de deces în cariera lui, zise Staicu pe-un ton de părere de rău.

  — Dar nu voluntar, domnule doctor. Noi însă, de data asta, cu bună-ştiinţă condamnăm un om la moarte.

  — Mă, Sânziano, vezi-ţi, fată, de copilul tău, vezi-ţi de burta asta care-a-nceput să se vadă, şi lasă-i dracu' pe toţi ăilalţi în plata Domnului, îi replică Staicu-nciudat pe ea că avea dreptate şi că-i stricase cheful şi liniştea, şi-aşa stricate de falsul diagnostic al lui Verzeu. Îţi promit că-i măresc doza de antibiotice, fără să ştie… bine-nţeles.

  — Domnule doctor, eu am să-i spun azi „profesorului”, ca pe-o informaţie, ca şi când asta s-ar fi ivit după vizita lui, că pacienta se simte foarte rău şi că eu, eu – nici nu pomenesc despre dumneavoastră – eu cred c-ar trebui deschisă.

  — Rău faci! Să nu zici vreodată că nu ţi-am spus, zisese, cu un glas de profeţie ameninţătoare, Staicu.

  Precum îi promisese lui Staicu, pe tonul cel mai deferent cu putinţă, Sânziană îi comunică profesorului Verzeu, ca pe ceva nou, starea bolnavei Liliana Fodor, inclusiv părerea ei, a doctoriţei Hangan, despre acest caz.

  — Părerea dumneavoastră mi-a fost comunicată. Ca şi pe Cezar, faima vă precede, doamnă doctor Hangan. Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi corectându-mi diagnosticele.

  După ultimul cuvânt, rostit ca toate celelalte, pe-un ton care-o făcuse pe Sânziana Hangan să se gândească la un iceberg pornit în mişcare, profesorul Verzeu, ca o prăjină perfect uscată, din care-a pierit orice semn c-ar fi fost vreodată creangă verde, se ridicase-n picioare, în semn că-ntrevederea se terminase.

  Tonul „refrigerent” şi alura lugubră a profesorului Verzeu echivalaseră-n mintea Sânzienei cu certificatul de deces al carierei sale de chirurg.

  Lucidă, în ciuda febrei, Liliana Fodor reţinuse convorbirea de dimineaţă dintre doctorii Staicu şi Hangan, pe care i-o relatase bărbatului ei, foarte-ngrijorat de starea din ce în ce mai rea a nevesti-sii. Inginerul Fodor îi ţinuse calea lui Staicu, după contravizită.

  — Domnule doctor, sunt foarte-ngrijorat de starea soţiei mele. E de şapte zile internată şi starea ei se agravează.

  — De unde ştiţi? îi replică Staicu.

  — Domnule doctor, nu sunt doctor, dar cu mintea mea de inginer şi cu un bun-simţ elementar cred că pot şi eu să apreciez că nu e cu nimic mai bine decât la internare. Şi, după câte mi-a spus soţia mea, există şi ceva controversat asupra diagnosticului: doctoriţa de salon, doamna doctor Hangan, este de altă părere decât profesorul, şi Liei, soţiei mele, i s-a părut că dumneavoastră sunteţi de părerea doamnei doctor Hangan, dar că domnul profesor Verzeu fiindu-vă şef… Domnule doctor, vă-nţeleg perfect atitudinea, că doar am şi eu şefi şi ştiu ce-nseamnă să-i contrazici, dar, credeţi-mă, e vorba de viaţa unei femei de treizeci şi doi de ani, mamă a doi copii.

  Bietul inginer Fodor aproape că plângea.

  — Domnule inginer, se ţinuse tare Staicu, doamna Fodor e pacienta domnului profesor Verzeu. Aţi scos-o „cu mari sacrificii” de la doctorul Bocioagă şi-aţi adus-o cu mâna dumneavoastră la profesorul Verzeu. Vorbiţi, vă rog, cu profesorul Verzeu. Copii am şi eu, domnule inginer, şi încă trei. Este şi-o etică profesională care ne opreşte să ne-amestecăm în cazurile altor medici.

  — Dar o „etică” pur şi simplu nu există, domnule doctor? Am luat-o „cu mâna” mea aţi zis, de la doctorul Bocioagă şi-am adus-o la profesorul Verzeu. Am înţeles foarte bine ce-aţi vrut să spuneţi. Domnule doctor, mâine dacă cineva dintre dumneavoastră de-aici se-mbolnăveşte, dumneavoastră ştiţi la cine să vă duceţi, fiindcă ştiţi câte parale face fiecare dintre dumneavoastră; eu – un biet om de pe stradă – la cine vreţi să mă duc: la cine are cel mai mare renume, la cineva cu „firmă”! De unde să ştiu eu cât preţuiesc „firmele” chiar în toate domeniile?

  — Vorbiţi, vă rog, cu domnul profesor, insistaţi, vă rog, şi Staicu-i strânsese-n grabă mâna şi-o ştersese.

  Din conversaţia cu doctorul Staicu, inginerul Fodor îşi dăduse bine seama că bătea pasul pe loc. Pe Verzeu îl văzuse de două ori în săptămâna de când îşi internase nevasta, şi Verzeu îi spusese invariabil: „Staţi liniştit, nu e nimic grav!”.

  Disperat, inginerul Fodor, o pândise şi pe doctoriţa Sânziana Hangan, agăţându-se ca-necatul de firul de pai. Îi relatase, cuvânt cu cuvânt, conversaţiile cu „profesorul” şi pe cea cu doctorul Staicu. Aruncând o privire